La Einstein Cafe de pe Unter den Linden colt cu Friedrichstrasse, in Berlin, am mancat cel mai bun strudel cu mere cu inghetata din viata mea. Am cautat un inlocuitor in Romania, dar degeaba! Apfelstrudel mit Eis trebuie mancat la mama lui acasa!
P.S. Sper sa vina Einstein Cafe si in Romania, sa ne mai desteptam si noi (vorba lu’ Catalin).
Castelul Belvedere din Potsdam, construit in perioada 1847-1863 dupa planurile desenate de imparatul Friedrich Wilhelm IV are coloane, arcade si galerii asemanatoare unei constructii din Roma Antica. Ajunsese o ruina, asa ca a trebuit reconstituit, lucrarile fiind finalizate in 2003. Am fotografiat si am pus mai jos o portiune din plafonul original al unuia dintre turnulete. Daca urci pe o scara foarte ingusta, in spirala, ajungi deasupra turnurilor si poti vedea pana departe Potsdamul si Berlinul.
Gradina castelului este conceputa de Peter Joseph Lenné, un arhitect peisagist celebru, responsabil si de parcul Babelsberg. In gradina gasesti un foisor in care printesele isi beau linistite ceaiul, avand o panorama superba asupra Potsdamului. Mi-am cumparat o carte postala cu o acuarela de Ferdinand von Arnim, care ilustreaza foarte frumos cum arata castelul la 1856. O puteti vedea si voi aici, pe site-ul oldtimerpotsdam.de.
Una dintre micile diferente dintre Berlin si Bucuresti este ca, acolo, poti merge la un teatrul muzical adevarat. Sigur, pentru cei obisnuiti cu engleza, cantecele alea in germana suna putin ciudat. Cu toate astea, au artisti bine pregatiti care danseaza si canta, nu racnesc, cum am auzit anul asta la noi la Opereta.
Pe 8 august a fost ziua portilor deschise la Teatrul din Potsdamer Platz (de fapt, piata se numea Marlene Dietrich si am trecut prin ea si acum 3 ani). Cladirea era imensa, cu o scara interioara foarte interesanta, iar de la etajul superior se vedeau zgarie-norii din jurul lu’ Sony Center.
Daca acum trei ani se juca “Frumoasa si bestia”, acum ii venise randul piesei “Dirty Dancing”. La fiecare etaj puteai vedea fie cum sunt machiati actorii, fie costumele, iar copiii se jucau diverse joculete gen tabara de cercetasi (cine sare cel mai repede cu sacul, cine ia un mar intr-un vas cu apa etc.). In sala mare plina de fotolii rosii am urmarit o demonstratie a efectelor speciale, din care am filmat cateva minute. A fost o experienta interesanta, in asteptarea (si cu speranta) unor piese de pe Broadway.
Daca te prinde duminica in Berlin, e musai sa vizitezi Kunstmarkt, adica targul de obiecte de arta instalat in apropierea Domului Berlinez. Eu m-am dus pregatita sufleteste sa cumpar din nou niste tabloase de la standul lui David Degen. La stand era un spaniol cu parul ondulat care, cand a auzit ca sunt din Romania si ca am venit special pentru trilografie, mi-a facut o reducere la tabolasele de mai sus, numite “Eastside Gallery”. Matusa mea mi le-a facut cadou si, de acum incolo, voi avea Zidul Berlinului la mine in casa.
Puteti vedea creatiile lui David Degen si pe pagina lui de pe Facebook.
Acum trei ani am vazut castelul Babelsberg de pe vaporas. Vara asta am vizitat curtea si parcul intr-o seara, fiind destul de aproape de unde locuiam. Incepand din 1871, Babelsberg a fost resedinta de vara a printului Wilhelm al Prusiei, viitorul imparat Wilhelm I, si al sotiei lui Augusta. Parcul castelului este si mai vestit, iar de pe bancutele din fata se poate vedea podul Glienicker, care unea Berlinul de Potsdam si pe care se facea, inainte de caderea Zidului Berlinului, schimbul de prizonieri intre Est si Vest.
Castelul Babelsberg apartine patrimoniului UNESCO.
Foto: Rufele in public.
Servetele colorate, vaze transparente, trandafiri si cateva petale aruncate pe masa si decorul e gata! Asta pentru cei care sunt interesati si de cum (arata masa), nu doar de ce (mananca).
In fiecare saptamana, matusa mea Aurora schimba culorile si obiectele de decor si ti-a mai mare dragul sa stai cu familia la masa. Poate de aceea ma ingras eu cu cateva kile de fiecare data cand merg la Berlin!
Berlinul are multe lacuri – cei interesati gasesc aici o lista. Am gasit pe net ca suprafata totala a apelor din Berlin este de 12 140 de metri patrati (3,590 acri). Ca urmare, poti vedea foarte multe yahturi, locuri de pescuit si stranduri. Ne-am plimbat prin cateva cartiere elegante, in care vilele aveau vedere la apa si barci cu panze “parcate” langa mal. Am vazut acum cealalta latura a caselor care mi-au placut atat de mult in 2007, in croaziera de pe Wannsee despre care am scris pe blog.
In jurul lacurilor puteai vedea cluburi de yachting, in fata carora erau parcate masini decapotabile. Apartamentul unchiului meu avea o priveliste superba si, daca stateai pe balcon, puteai numara salupele, plutele, barcile cu panze sau vaporasele cu turisti care strabateau in toate directiile lacul.
Pozele de mai sus sunt de pe malul lacului Wannsee, iar mai jos sunt poze cu Muggelsee si cu raul Spree.
Foto: Rufele in public.
Anul acesta, Aretha si-a petrecut ziua de nastere in Berlin. A vizitat o galerie de arta intr-o gara veche, Hamburger Bahnhof. A facut poze cu operele lui Andy Warhol.
Apoi s-a plimbat pe bulevardul preferat, Ku’Damm.
Si, nu in ultimul rand, a facut poze cu prietenii ei berlinezi de la Hard Rock Cafe…
cu care a vorbit despre ursuletii de la Bucuresti, pe care i-a cunoscut anul trecut in martie.
In urma cu 12 ani locuiam in camin. Aveam o camera draguta, cu tapet pe pereti si o baie cu faianta roz si gresie albastru inchis. Colega mea de camera de atunci cumpara sapun Protex si, nu stiu prin ce mecanism, asociez mirosul acela aproape medicinal cu anii petrecuti in Regie.
Imi amintesc frica: eram pentru prima data, singura in lumea larga. In prima seara petrecuta in camin stateam turceste in pat, sub un perete plin de ursuleti de plus, si plangeam. Aveam o bluza mov pe care scria “Gott erleben”. Ce ironie…
Imi amintesc insa si surpriza: colega de camera era (si inca mai este) inteligenta si empatica si, desi ma straduiesc sa nu folosesc sabloane in entry-urile mele, singurul cuvant capabil sa descrie ce se intampla intre noi este “rezonanta”.
Stiu, unii mi-ar putea spune ca m-am identificat cu ea si ca, de fapt, suntem diferiti de orice alt om de pe suprafata pamantului. Stiu, altii mi-ar putea spune ca nevoia asta de simbioza este fireasca si ca fiecare cautam sa reconstruim, in relatiile noastre, siguranta din viata intrauterina. Stiu, odata cu maturizarea ne diferentiem si devine din ce in ce mai greu sa gasim oameni cu care sa semanam la felul in care percepem realitatea, rationam sau simtim. Zi de zi, in zeci de conversatii, vad cum lucrurile sunt luate exact asa cum par la prima vedere si, obosita de atatea explicatii care, nici ele, nu-s intotdeauna intelese, prefer sa nu mai zic nimic.
Totusi, in noaptea asta, mirosul de sapun Protex mi-a amintit ce placut era in perioada aceea cand, in viata mea, exista o persoana care percepea, fara sa fie nevoie de explicatii, toate straturile de semnificatii pe care o propozitie simpla le purta in ea. Da, in lumea asta superficiala, as avea nevoie de cineva cu care sa rezonez sau care, cel putin, sa ma lase sa-mi construiesc eu iluzia asta.
