Imi amintesc de e-mailul dat acum cativa ani de o fosta colega, care se autoelogia spunand: “nu am timp de disimulate modestii”. Am pastrat mesajul asta intr-un folder, pentru ca mi s-a parut un exemplu foarte amuzant de aroganta si siguranta de sine. Indiferent daca acea persoana era sau nu competenta, stilul in care isi afisa in public rezultatele muncii mi s-a parut exagerat. Nu degeaba se spune ca “tonul face muzica”.
Am avut intotdeauna o usoara indoiala cu privire la oamenii foarte siguri de ei si plini de tupeu. Mi se pare ca, pe masura ce stii mai multe, incepi sa iti dai seama de marea ta ignoranta si, ca urmare, devii mai modest. Am mai scris despre asta acum un an si jumatate, in entry-ul “Stiu ca nu stiu“.
Imi vine foarte greu sa lucrez cu oamenii care n-au timp de “disimulate modestii”. Pentru ca, in cazul lor, nu conteaza subiectul, povestea sau oamenii din jur care fac ceva extraordinar, ci lupta pentru putere. Legea junglei: cine da mai mult din gura si face mai multe valuri, cine seamana panica in mintile celor din jur si are ultimul cuvant, ala invinge.
Din fericire, in momentul asta al vietii mele nu mai sunt silita sa lupt cu nimeni si nu mai demonstrez nimanui nimic. Si am prieteni care vad foarte limpede lucrurile. Le vad cu inima.
Thanks, Lore! Ma duc sa mai citesc ceva, ca sa nu pic in minunata categorie descrisa de tine.
Asa cum te cunosc eu pe tine, nu exista situatie in care sa te apropii de categoria descrisa de mine. E o chestiune de caracter
Un lucru stiu sigur: oamenii cu adevarat intelepti si inteligenti sunt modesti. Ceilalti confunda asertivitatea cu laudarosenia…
Depinde de situatie, uneori este bine si sa uiti de modestie. In viteza in care se desfasoara evenimentele acum daca te loveste modestia cand nu trebuie nu va sta nimeni sa se gandeasca la faptul ca tu poate esti capabil, inteligent, harnic, etc si…..modest. Cred ca trebuie sa stii cand e necesara modestia si cand nu.
Nichita Stănescu zicea la un moment dat în “Gânduri”, no. 3,
“Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi… e o falsă
modestie să spui “domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia… da’ nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent”. Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.”
“Nemodestia” poate fi, aşadar şi elogiată, da e mai faină, pt că pur şi simplu vine din partea sa.