In poza de mai sus sunt Ciprian Pop (stanga) si Ovidiu Codreanu (dreapta). Mai trebuie sa va spun cat de bine se inteleg?
Author:
Cocktail de patrunjel
Posted by on 14 March 2010
In dupa amiaza asta, Claudia Tache este la mine in vizita si ne-am apucat sa facem un cocktail sanatos. Recunosc, la inceput am avut dubii in ceea ce priveste gustul, insa e cea mai interesanta si nonconformista bautura pe care am incercat-o in ultima perioada.
Asadar, se toaca doua legaturi de patrunjel (da, ati citit bine, PATRUNJEL). Se adauga doua lamai decojite si taiate bucatele. Se pun in blender impreuna cu doua linguri de miere, doua linguri de ulei de masline si doua cani de apa, se mixeaza si apoi se savureaza privind pe fereastra la frunzele care abia incep sa inverzeasca (zice Claudia 
).
Gustul e dulce-acrisor si patrunjelul ii da o aroma deosebita.
Geamantanul Louis calatoreste in Irlanda
Posted by on 14 March 2010
Filmul “An bisect” (Leap Year) este o comedioara draguta plina de stereotipuri americane, tocmai buna pentru o seara de sambata in care nu vrei sa te mai gandesti la nimic. Anna din Boston (Amy Adams) se asteapta sa fie ceruta in casatorie de prietenul ei cardiolog, dar acesta ii face cadou o pereche de cercei si o anunta ca pleaca la Dublin, la o conferinta medicala. Ea afla ca, in Irlanda, exista o traditie straveche care permite ca, pe 29 februarie, femeile sa ii ceara de soti pe prietenii lor care, pana in acel moment, au ezitat. Anna gandeste “de ce nu?” si se urca in primul avion spre Dublin. O furtuna puternica ii strica planurile si ajunge in Dingle, un orasel uitat de lume. De acum incolo apar toate scenele penibile in care o fata frumoasa si eleganta de la oras nimereste intr-o zona rurala: cara dupa ea geamantanul Louis Vuitton, i se termina bateria de la mobil si nu gaseste priza, apoi opreste curentul in tot satul, drumul e blocat de o cireada de vaci, ea vorbeste cu animalele si la impinge de pe sosea, intra cu pantofii de 600 de dolari in gunoi de vaca, ii este furat bagajul, se bate cu hotii intr-un han, pierde unicul tren care pleca spre Dublin, o loveste in frunte cu tocul de la pantof pe o mireasa, apoi varsa vin pe rochia ei alba.
Exista, bineinteles, si o poveste de dragoste: Declan (Matthew Goode), proprietarul unicului bar-hotel din localitate este, intamplator, si soferul de taxi si isi ia angajamentul sa o conduca pana la Dublin. Cei doi se inteleg ca soarecele cu pisica si nu gasesc nici o cale de a comunica in mod decent, fara sa se certe. El o considera o rasfatata, dar o buna sursa de bani si o ironizeaza, adresandu-se geamantanului: “hai, Louis, treci in portbagaj”. La un moment dat insa, viziteaza castelul Dunamase din County Laois si raman peste noapte la o pensiune mica, gatesc impreuna, se saruta si, din momentul ala, incep sa se indragosteasca unul de celalalt.
Peisajele din film sunt superbe, insa am vazut pe net (citeste aici) ca anumite scene au avut in spate efecte vizuale realizate de Cinesite: reconstruirea Bostonului, scena cu barca in furtuna sau panorama de 360 de grade din jurul cetatii Dunamase. Pe IMDB am vazut foarte multe reactii din partea irlandezilor, care au considerat ca imaginea pe care tara lor o capata in urma vizionarii filmului este nefavorabila si ca situatia e cu totul alta. Exista contestatii si cu privire la traseul strabatut de eroina si unii sunt nemultumiti de faptul ca peisajele filmate in alte zone si au fost ulterior montate in film.
La un moment dat, Declan o intreaba pe Anna ce obiect ar alege sa ia din casa in cazul unui incendiu, si ea a spus ca nu stie. El, pe de alta parte, ar fi luat un inel vechi, primit de la mama lui. Supus acestui test, logodnicul cardiolog a intrat in panica si a inceput sa alerge dupa obiectele de valoare, cheile de la seif, laptop si telefoane mobile.
Cand am ajuns acasa, m-am uitat si eu in jur, la lucrurile cumparate in ultimii ani de munca si am incercat sa aleg ceva foarte important si valoros pentru mine. Pe primul loc se afla doua carti, “Family Bible” cu ilustratii si apocrife si “Quo Vadis” primita de la bunicul meu Florea. Apoi, pe locul doi, cred ca m-as repezi sa iau laptopul in care am toata munca, muzica preferata si amintirile frumoase.
Tu ce lucru ai alege din casa ta, daca ar trebui sa pleci in graba?
Tragi-comic
Posted by on 12 March 2010
Cercetatorii americani spun ca maturitatea emotionala inseamna (printre altele) sa fii in contact cu realitatea, sa iti recunosti nevoile si sa faci ceea ce este posibil in prezent pentru a ti le indeplini. De exemplu, daca iti e foame, primul pas e sa iti dai seama ca starea de disconfort pe care o ai se datoreaza unei nevoi nesatisfacute – cea de alimentatie. Apoi, trebuie sa privesti in jur si sa evaluezi ce posibilitati de rezolvare iti ofera realitatea. Pasul trei – iti cumperi ceva de mancare, ceri o bucatica de paine unui trecator sau decizi sa amani o vreme actiunea si sa mananci cand ajungi acasa.
Cand vine vorba de nevoi psihologice, insa, intram intr-o zona tabu. Oamenii care au proasta inspiratie sa recunoasca faptul ca au nevoie de prietenie, afectiune sau suport sunt considerati slabi. Si ce poate fi mai rau in societatea de azi, in care doar cei puternici si frumosi sunt apreciati, decat sa manifesti slabiciune? Asa ca alegem sa nu recunoastem nici macar fata de noi insine ca ne este “foame” si ne izolam in turnul de fildes al autocontrolului.
Cand iti dai seama care sunt nevoile tale, nu mai ai ce sa faci, trebuie sa cobori de pe piedestal si sa ai curajul sa te privesti exact asa cum esti, iar asta este infricosator. Cand risti si recunosti in fata altui om care sunt nevoile tale, simti cat de vulnerabil si usor de ranit esti, deci ai, si aici, nevoie de curaj.
Iar daca recunosti care sunt nevoile tale si, fiind in contact cu realitatea, iti dai seama ca nu ai nici cea mai mica sansa de a ti le indeplini, atunci ai, din nou, nevoie de curaj pentru a cauta ceva care aduca o usoara compensare sau pentru a-ti folosi, o vreme, resursele proprii. De exemplu, esti in desert si nu ai de unde sa iti cumperi mancare, asa ca rozi o radacina uscata sau iti extragi energia din propriile rezerve adipoase.
Sa fii observatorul lucid al propriilor stari si al modului in care te zbati sa supravietuiesti in hatisul existentei este putin tagic. Sunt situatii in care, pur si simplu, nu ai ce sa faci. Trebuie sa te asezi si sa astepti ca disconfortul, teama sau durerea sa treaca. Dar, tocmai pentru ca stii ca toate trec, e si putin comic: “Ia uite, ma, ce mi se intampla! Mi se intampla viata!”.
In momentul in care incetezi sa te mai iei foarte in serios, realitatea devine suportabila.
De ce mergi la serviciu?
Posted by on 11 March 2010
Pentru mine, banii au fost intotdeauna un mijloc prin care am putut sa imi fac viata mai frumoasa. Da, am nevoie de bani ca sa imi cumpar lucruri frumoase, ca sa mananc in oras sau ca sa imi platesc cursurile. Cu alte cuvinte, am nevoie de bani pentru a duce o viata decenta.
Cu toate astea, eu nu m-am dus nici macar o singura zi la serviciu pentru bani. Am fost pentru ca imi placea sa fiu acolo, sa tin cursuri cu studentii, sa organizez evenimente pentru mamici, sa fac emisiuni medicale, sa merg la conferinte de presa. Imi placeau documentarea in biblioteca si sedintele foto pentru paginile de shopping din revista.
E adevarat, cand te implici emotional in munca ta, de foarte multe ori ajungi sa te simti epuizat si fara idei. Pe de alta parte, nimic nu se compara cu satisfactia pe care o ai cand asculti o reclama care a iesit bine, sau cand iti vezi numele langa articolul tiparit sau cand un fost student iti da o carte de vizita pe care scrie “Dr”.
Intotdeauna au existat colegi care mi-au zis: “Eeee, lasa, ca daca o sa ai si tu o familie, abia o sa astepti sa pleci acasa”. E interesant ca auzi replica asta mai ales de la cei care stau cu mousul in mana, ca robotii fara baterii, si asteapta sa le zici ce au de facut sau de la cei care rup usa de la iesire la ora 17.00.
Pot sa accept ca, poate, ei stiu ceva ce eu inca nu am aflat. Pe de alta parte, sunt aproape sigura ca n-as putea fi casnica si n-as putea face o munca de rutina intr-un loc in care nu m-as simti foarte bine, indiferent de statutul meu marital. Si mai cred ca, de la un anumit nivel de dezvoltare incolo, ai nevoie de satisfactii profesionale si realizari personale la fel de mult cum ai nevoie de afectiune si siguranta.
Cu alte cuvinte, pentru a avea o fericire mai mare, ar fi bine sa mergi la serviciu pentru ca esti pasionat de meseria ta.
P.S. Pe langa asta, un alt motiv intemeiat sa mergi la munca este sa iesi in pauza de masa la mall, cu colegii. Parerea mea!
Sursa foto (genial!): CDM Media.
Casa imperfecta
Posted by on 11 March 2010
Ma uitam in seara asta prin casa: zidurile sunt cam strambe, usile scartaie, se vad cablurile de la telefon si televizor, iar in bucatarie, mobila e veche si neincapatoare.
In casa asta am trait momente neplacute, m-am simtit singura sau mi-a fost teama, am fost dezamagita sau epuizata. In acelasi timp, nu exista nici un alt loc in lume in care sa ma fi simtit mai in siguranta, mai linistita, mai libera si mai aproape de centrul fiintei mele.
Si, cand ma gandesc la asta, imi dau seama ca, in aceeasi casa, mobila este luminoasa, tablourile cu femei africane sunt uimitor de frumoase, iar pianul este inconjurat de o atmosfera boema.
Acum nu mai pot sa sper decat ca, intr-o buna zi, asa cum imi place casa mea imperfecta, cu pereti strambi si culori calde, sa invat sa imi placa si viata mea imperfecta, cu ziduri de indiferenta si batai nebunesti de inima.
Entry din seria “Femeie blonda intr-o masina rosie”
Posted by on 6 March 2010
Episodul 1. Cum m-am ratacit in Cotroceni
Acum doua saptamani, in drum spre casa, observ ca intersectia Splaiul Independentei – Hasdeu este blocata si imi zic: “Ia sa merg eu prin Cotroceni, ca-mi amintesc eu ca, acum sase ani, maxitaxi-ul o lua pe stradute si iesea langa Marriott”. Zis si facut. Intru pe langa Opera Center, trec prin cateva gropi foarte adanci si pline cu apa si ajung langa Ministerul Apararii, sunt nevoita sa intorc si ma trezesc pe niste strazi necunoscute, cu case frumoase de o parte si de alta. Nici tipenie de om. Merg incet, cu 20 km/h, sperand sa ajung intr-o zona populata. Dupa ce trec de cateva intersectii mici, ajung langa o gradinita in fata careia statea un paznic in uniforma. Dau geamul jos, fac fata de blonda nedumerita si il inteb “Cum ies eu din cartierul acesta?”. Dupa ce mi-a aratat ceva de genul faceti dreapta, apoi stanga, apoi strada coteste putin la dreapta, am reusit sa ajung exact de unde am plecat, adica langa Opera Center.
Episodul 2. Cum am ajuns la Parcul Liberatii, in timp ce incercam sa parchez la Universitate
Sambata trecuta mergeam la Corso sa il ascult pe Cornel Darvasan, avand masina plina de fete: Lavinia, Bianca si Tabita. In timp ce conduceam si eram, cat de cat, atenta la semnele de circulatie, participam si la concursul “Cine vorbeste mai mult si mai tare”. In acest context nefericit, am trecut pe langa cateva locuri de parcare largi, in care Jeleul ar fi incaput lejer si m-am trezit ca sunt in mijlocul parcarii de la Universitate si nu prea mai am unde sa las masina. Atunci am oprit, am bagat avariile si le-am rugat pe prietenele mele sa se duca singure la Corso si sa imi pastreze un loc, ca vin si eu repede, dupa ce parchez.
Bun. In linistea adanca de dupa plecarea fetelor, nu imi explic ce s-a intamplat in creierul meu (probabil nimic!), fiindca am ratat intrarea pe strada Doamnei si m-am trezit in pasajul Unirii prea tarziu sa ma mai razgandesc. Asa ca am ajuns la Budapesta, am facut dreapta si am ajuns la Parcul Liberatii, aproape de casa mea. M-am gandit, totusi, ca ar fi foarte ciudat sa le dau fetelor mesaj “Stiti, eu am ajuns acasa”, asa ca am intors frumos pe langa Mitropolie, Unirii, Doamnei, Eforie si am gasit loc de parcare chiar langa jobul meu.
Concluzia este ca femeile aeriene, artiste, cu suvite blonde si masini rosii ar trebui sa aiba sofer.
Primavara a inceput bine
Posted by on 2 March 2010
Sunt treaza de 16 ore si mai am inca doua lucruri foarte importante de facut inainte sa am voie sa dorm, asa ca m-am gandit sa iau o pauza de blog entry. Azi a fost soare afara si am simtit nevoia sa imi cumpar o acadea. La emisiunea in direct, parul meu a aratat exact ca o matura, dar nu mai conteaza asta, pentru ca, dupa aia, am ras ca prostii cu trei colegi, povestind (inchisi in studio) intamplari stupide job-related.
Nu reusesc deloc sa fixez data ultimului examen de la doctorat, dar nici asta nu prea conteaza, fiindca am facut o pasiune subita pentru un individ care nu ma baga absolut deloc in seama. In schimb, citesc cu mare interes o carte despre experienta indragostirii (aspecte teoretice), careia o sa-i dedic un entry intreg cand ma va lovi muza.
Am fost cu Mihaela in Ikea (sa ne uitam cum cumpara oamenii mobila) si am mancat salata si prajitura, apoi ne-am ratacit in parcare si am ajuns intr-o zona intunecata si sinistra, dar nu mai conteaza asta, caci in masina era cald si magic (FM). Ma gandeam ca ar trebui sa plecam amandoua undeva foarte departe, ca sa reusim sa terminam tot ce avem de discutat.
In concluzie, primavara a inceput bine, n-am nici o clipa de ragaz sa ma plictisesc, abia daca mai am timp sa dorm si sa imi adun rufele de pe sarma. Rufele reale, ca pe astea de-aici le las intinse-n public.
Paine prajita zambitoare
Posted by on 2 March 2010
Visez cu ochii deschisi sa am o bucatarie moderna, cu mobila portocalie si cu tot felul de gadgeturi care sa-mi infrumuseteze diminetile. De exemplu, daca as avea acest prajitor de paine, Smile Cooking Toaster creat de designerul Xu Yan Xiang, m-as trezi mult mai repede si as fi mult mai vesela martea la ora sase.
Asa cred eu acum.
Sursa: Yanko Design
Stiri din orasul imaginar
Posted by on 1 March 2010
Zgarie-nori, o lume virtuala in care adolescentii fac absolut tot ce le trecea prin cap si roboti inteligenti. O vila simpla si frumoasa, cu ferestre uriase, pe malul unui lac. Un atac terorist, ritualuri de trecere, mass-media sufocante si reprezentanti de relatii publice insistenti.
Nu e vorba despre New York, ci despre Caprica City, orasul aflat pe una dintre cele 12 colonii din serialul Battlestar Galactica. Fata de original, care m-a tinut cu sufletul la gura in primele serii, Caprica este slabut. La un moment dat, chiar, m-am intrebat daca nu cumva ma uit la Matrix si la un Neo feminin care are abilitatea de a rescrie codurile.
Chiar si asa, filmul e dragut, personajele simpatice si lumea virtuala – un fel de Second Life in care, daca esti ucis, nu te mai poti intoarce – este OK. Fiinte care au constiinta, cu toate ca sunt doar programe si nu pot exista in realitatea materiala. Zoe, primul centurion U-87. Copilaria capitanului Bill Adama.
Pe site-ul oficial, exista un videoblog si un ziar din Caprica City, The Caprican, in care poti citi stiri despre evenimentele din film. Am impresia ca, mai nou, scenaristii nu prea mai au ce sa inventeze si se orienteaza spre crearea de comunitati online si comunicare permanenta, intre episoade, cu fanii.
