Anul acesta, Aretha si-a petrecut ziua de nastere in Berlin. A vizitat o galerie de arta intr-o gara veche, Hamburger Bahnhof. A facut poze cu operele lui Andy Warhol.
Apoi s-a plimbat pe bulevardul preferat, Ku’Damm.
Si, nu in ultimul rand, a facut poze cu prietenii ei berlinezi de la Hard Rock Cafe…
cu care a vorbit despre ursuletii de la Bucuresti, pe care i-a cunoscut anul trecut in martie.
Episodul 1. Cum m-am ratacit in Cotroceni
Acum doua saptamani, in drum spre casa, observ ca intersectia Splaiul Independentei – Hasdeu este blocata si imi zic: “Ia sa merg eu prin Cotroceni, ca-mi amintesc eu ca, acum sase ani, maxitaxi-ul o lua pe stradute si iesea langa Marriott”. Zis si facut. Intru pe langa Opera Center, trec prin cateva gropi foarte adanci si pline cu apa si ajung langa Ministerul Apararii, sunt nevoita sa intorc si ma trezesc pe niste strazi necunoscute, cu case frumoase de o parte si de alta. Nici tipenie de om. Merg incet, cu 20 km/h, sperand sa ajung intr-o zona populata. Dupa ce trec de cateva intersectii mici, ajung langa o gradinita in fata careia statea un paznic in uniforma. Dau geamul jos, fac fata de blonda nedumerita si il inteb “Cum ies eu din cartierul acesta?”. Dupa ce mi-a aratat ceva de genul faceti dreapta, apoi stanga, apoi strada coteste putin la dreapta, am reusit sa ajung exact de unde am plecat, adica langa Opera Center.
Episodul 2. Cum am ajuns la Parcul Liberatii, in timp ce incercam sa parchez la Universitate
Sambata trecuta mergeam la Corso sa il ascult pe Cornel Darvasan, avand masina plina de fete: Lavinia, Bianca si Tabita. In timp ce conduceam si eram, cat de cat, atenta la semnele de circulatie, participam si la concursul “Cine vorbeste mai mult si mai tare”. In acest context nefericit, am trecut pe langa cateva locuri de parcare largi, in care Jeleul ar fi incaput lejer si m-am trezit ca sunt in mijlocul parcarii de la Universitate si nu prea mai am unde sa las masina. Atunci am oprit, am bagat avariile si le-am rugat pe prietenele mele sa se duca singure la Corso si sa imi pastreze un loc, ca vin si eu repede, dupa ce parchez.
Bun. In linistea adanca de dupa plecarea fetelor, nu imi explic ce s-a intamplat in creierul meu (probabil nimic!), fiindca am ratat intrarea pe strada Doamnei si m-am trezit in pasajul Unirii 
prea tarziu sa ma mai razgandesc. Asa ca am ajuns la Budapesta, am facut dreapta si am ajuns la Parcul Liberatii, aproape de casa mea. M-am gandit, totusi, ca ar fi foarte ciudat sa le dau fetelor mesaj “Stiti, eu am ajuns acasa”, asa ca am intors frumos pe langa Mitropolie, Unirii, Doamnei, Eforie si am gasit loc de parcare chiar langa jobul meu.
Concluzia este ca femeile aeriene, artiste, cu suvite blonde si masini rosii ar trebui sa aiba sofer.
Prima cantina in care am intrat a fost cea de la Max, din Regie, prin anul 5 de facultate. M-a dus acolo un amic, Adi, si am mancat impreuna mazare. Mi s-a parut ca, in incaperea imensa plina de mese, miroase urat si ca tacamurile de tabla sunt oarecum jegoase. De atunci, am mai fost de cateva ori la cantina facultatii de Medicina de la Izvor, insa am preferat sa mananc acasa, la restaurant sau, in cel mai rau caz, la fast-food.
De cand sunt la doctorat la Sociologie, insa, am descoperit bufetul de la subsol, de unde poti cumpara o mancare foarte, foarte buna la un pret foarte mic. Cu aproximativ 15 lei mananci doua feluri + desert + suc carbogazos cariogen. Atmosfera este placuta: e aerisit, au odorizante de incapere, lumina puternica, mese din lemn, un afis cu Buena Vista Social Club si fotografii mari cu persoane varstnice din mediul rural.
Clientii sunt studentii si profesorii din facultate, insa am vazut si cativa viitori stomatologi, atrasi de mancarea buna si de zvonul ca, la Sociologie si Asistenta Sociala, sunt fete foarte dragute.
Din cauza zapezii asteia nesuferite, azi am mers cu autobuzul din Baneasa pana la Piata Romana. Am stat pe un scaun si am citit tot drumul, deci nu am observat daca au fost mosi sau babute pe langa mine. Daca au fost, imi pare rau pentru ei.
Am stat foarte mult in statie la capat de linie si am avut timp sa observ controlorii care asteptau sa plece pe traseu. O fi o proiectie de-a mea, nu stiu, dar mi s-a parut ca sunt oameni foarte rai. Se uitau la noi de parca am fi fost toti niste infractori care merg fara bilet si fura de la stat. Ma intreb daca salariul lor depinde de numarul de amenzi. In cazul asta, as intelege sa ii considere dusmani pe toti oamenii din autobuz. Urata meserie!
In fiecare seara, niste urlete triste de caine razbat prin termopanele mele. Initial, am crezut ca mi se pare si ca am halucinatii auditive de la prea multa oboseala. Dar nu! Pe cainele asta il mai aud si altii.
Face atat de urat, incat ai zice ca blocul meu se afla la marginea unui camp pustiu, aflat langa o padure salbatica din care, noaptea, un lup singuratic iese si urla la luna.
Nu e o intamplare faptul ca m-am apucat sa scriu despre tristete tocmai azi.
Foto: Webshots.
Azi am fost o ora in parcul Tineretului. Era soare si cald si am facut cateva poze. A fost o scurta pauza de la viata mea ametitoare si sufocanta.
Il stiti pe Rodney McKay, doctorul ala genial si enervant din Stargate Atlantis? Ei, da, e in Romania! Si nimeni nu zice nimic!
Cititi pe pagina de twitter a lui David Hewlett cum a filmat el intr-un sat de tigani si cum a rosit el dupa ce a confundat Bucharest cu Budapest. Actorul joaca, alaturi de Rachel Weisz, in filmul independent Whistleblower (Sursa: GateWorld).
Later edit: David Hewlett a baut vin romanesc. Inca n-am aflat daca s-a intalnit cu Dracula.
Ai zice ca nu exista predestinare, insa familia si clasa sociala in care te nasti iti cam traseaza existenta. Si nu ma refer aici la acele aspecte arhetipale care iti influenteaza alegerile si te motiveaza pentru actiune, ci doar la lucruri vizibile cum ar fi informatiile transmise, educatia, afectiunea si ingrijirea.
Ieri am aplicat niste chestionare pentru doctoratul meu intr-o scoala de pe Prelungirea Ferentari si am ramas uimita ca, in 2009, exista cativa copii de clasa a treia care nu stiu sa citeasca si sa scrie, fiindca parintii nu ii aduc la scoala. Sa mai zic ca am gasit un baietel care a spus ca nu avea periuta de dinti proprie? Asta deja este un lux!
Scoala este in renovare, dar, chiar si asa, arata destul de bine. Clasele sunt frumos decorate, am vazut costume populare si floricele de hartie agatate de pereti. Invatatoarele sunt dragute si bine intentionate iar copiii sunt simpatici si inocenti, ca orice alt copil din lume, si poti colabora bine cu ei. Degeaba, insa, daca parintii sunt foarte, foarte saraci si nu au bani, timp si disponibilitate pentru copiii lor.
Am fost impresionata de ei mai ales in comparatie cu ceilalti copiii pe care i-am intalnit de-a lungul timpului. Timp de 3 ani jumate, am lucrat la reviste de parenting si am avut colaborari cu gradinite particulare cu program after-school, cluburi de inot, coruri de copii, edituri, organizatori de petreceri, producatori de costume, magazine de haine si jucarii. Exista o intreaga industrie destinata cresterii copilului. Cine beneficiaza, insa, de toate astea? Copiii care au parinti bogati. Diferenta intre un pusti care merge la cursurile FasTracKids si unul din Ferentari este uriasa si, cu cat trec anii si devin adulti, cu atat se adanceste prapastia dintre ei.
Din acest punct de vedere, oamenii nu sunt egali. Dar, inainte sa pun eticheta de “prost” sau “lenes” sau “nesimtit” unui individ, am o ezitare. Poate ca omul ala nu a avut un start bun in viata si nici sanse, poate nu isi da seama ca exista si mai mult decat face sau gandeste el. Poate ca, din moment ce eu am fost privilegiata, trebuie sa fiu ingaduitoare sau sa ii ajut cat pot pe cei care nu reusesc sa se ajute singuri.
Foarte putini oameni reusesc sa devina mai mult decat au fost la inceput.
Jeleu este, dupa cum stie toata lumea, masina mea. Asta e numele ei, insa de fiecare data cand este nevoie, se dovedeste a fi o skoda fabia cu personalitate tabla rezistenta. In seara asta, faceam excursia obisnuita din Baneasa inspre casa, insotita de prietena mea Lavinia. Stateam si noi, ca bucurestenii, in coloana intre fantana Miorita si Casa Presei si vorbeam despre baieti cand, ce sa vezi? Suntem izbite cu forta din spate, mai sa dam cu capul de parbriz. Ca urmare, masina mea s-a proptit cu botul in masina din fata, un Opel bleumarin, si uite-asa am facut un frumos sandwich cu jeleu.
Am tras toti pe dreapta. Jeleu era senina si la fel de fermecatoare, fara nici o zgarietura!!! Bine, e adevarat, la politie mi-a aratat o adancitura minuscula si niste zgarieturi in spate, dar nesemnificative. Dupa zgomotul de tabla indoita pe care l-am auzit, ma asteptam sa fie facuta armonica!
Asadar, in afara de sperietura si de cele 2 ore petrecute la politie (unde a fost cald si curat), a fost o seara… hai sa-i spunem “altfel”. M-am plimbat pe strazi necunoscute, am intalnit oameni noi si am facut schimb de numere de telefon cu ambii soferi, am ras si am zis bancuri cu politistul (despre blonde in masina rosie).
P.S. De dimineata, vorbeam cu doi colegi despre faptul ca merg cam repede si ma strecor printre masini mai des ca de obicei, iar unul dintre ei mi-a zis “vezi ca o sa ajungi la politie”. Uite ca n-a fost nevoie sa am viteza. Am stat pe loc si tot la politie am ajuns! De-acum inainte voi fi foarte atenta la ce profetii face Laurentiu!
Cu toate ca am masina, prefer sa merg uneori cu taxiul, in special cand am ore cu studentii in centru si nu am loc de parcare. In ultima vreme, insa, nu am mai intalnit taximetristi interesanti. Sau am fost eu prea obosita si nu am avut chef de conversatii. Astazi, insa, lucrurile s-au schimbat. La volan era un domn in varsta de aproximativ 25-35 de ani, de etnie rroma si cu greutatea putin peste medie. Nu stiu de ce, dar m-au fascinat degetele lui ca niste mici cremvusti aramii. [Imi permit sa scriu despre el fiindca am aflat ca nu stie nici macar de unde se deschide calculatorul, deci este foarte putin probabil sa citeasca chestiile astea.]
A intrat frumusel in vorba cu mine si, dintr-una in alta, m-a atacat brusc cu intrebarea “esti casatorita?”. Eu nu am avut, pe moment, inspiratia sa inventez un iubit imaginar, lucru pe care l-am regretat amarnic in momentul in care m-a intrebat la cat termin serviciul diseara, caci vrea sa ma invite la o cafea. Eu am incercat sa evit o confruntare directa si i-am explicat cat sunt de ocupata, cum nu imi sta mie gandul la nimic altceva decat la munca s.a.m.d. Spre ghinionul meu, am prins un trafic infernal, asa ca a avut suficient timp sa insiste cu cafeaua aia. Cand am vazut ca nu pricepe punctul meu de vedere, i-am dat ignore si m-am uitat pe geam.
Trei lucruri se desprind din aceasta experienta:
1. Nu imi plac tipii astia care amesteca chestiunile personale cu cele profesionale. Acum va trebui sa chem taxiuri de la alta firma, de frica sa nu dau din nou peste insistent.
2. Un iubit imaginar te scuteste de foarte, foarte multe probleme si nu creeaza nici una.
3. Degeaba zic eu tot ce zic aici pe blog, nimic nu e adevarat, sunt o snoaba conformista care se uita la aspectul exterior, etnie, educatie, venit si familia de provenienta cand iese cu cineva la o cafea.
