Asta e putin inspaimantator, pentru ca, incepand de maine, va trebui sa invat sa traiesc si altfel – fara referate si proiecte, fara examene. Nu voi mai avea nimic de terminat, toate lucrurile importante si pentru care merita sa lupt fiind in urma mea. Va trebui sa imi gasesc obiective si motivatii noi.

Deocamdata, insa, ma odihnesc un pic.

Stiu ca, mai nou, exista casti complet in canal care iti garanteaza nota zece si ca sunt unii profesori care au tot felul de dispozitive cu care incearca sa bruieze telefoanele si sa ii impiedice pe studenti sa triseze.

Azi am auzit, insa, cea mai tare faza. Se pare ca noi, astia de la catedra, nu trebuie sa ne mai stresam deloc. Studentii care invata si care nu copiaza cu casti iau, de multe ori, note mai mici si pierd bursele sau chiar sunt repartizati la locurile cu taxa. Ca urmare, suparati pe hotii neprinsi din randurile lor, le bruiaza ei insisi aparatele.

Asa ca tot fituicile sunt de baza!

Daca pana la Arad a fost un drum interminabil, la Craiova am ajuns repede si am pornit in expeditie pe dealuri. Tatal Mihaelei avea un tractoras verde, la care a atasat o remorca. Am mers pe un drum de tara spre padure, iar mini-tractorul s-a impotmolit de cateva ori in niste santuri pline cu apa. Baietii au impins la el si, in sfarsit, am ajuns intr-un loc atat de frumos, ca parea rupt de realitate. Un rau serpuia pe langa o padure, in zare se vedea un sir de copaci cu frunze de un verde foarte deschis (e primavara iar, a-a-a-aaaa); iazul era plin de broaste si de alte creaturi cantatoare, care faceau un zgomot asurzitor; in fata lui era un delusor cu iarba verde si moale ca un covor persan.

Dincolo de poezia momentului, am ras cu lacrimi, am condus tractorasul peste damburi (tipand ca mor de frica), ne-am ascuns de Mihaela si fratele ei Gabi, baietii au facut concurs “cine ajunge primul sus pe deal”,  am intins bannerul cu SperantaTV pe camp, am reluat traseul ca sa filmam o secventa frumoasa, am mers intr-o padure si am facut poze cu copaci. Sper ca in curand vom avea si un filmulet editat de Andrei, in care se vor vedea toate aventurile noastre la tara.

Sambata am mers la Ramnicu Valcea la biserica si am ascutat cantece foarte vechi, pe care le stiam eu la pian cand aveam 17-18 ani. Ne-am plimbat pe inserate prin oras si am mancat porumb fiert cu unt si cu sare.

Duminica am luat interviuri la copilasi, in culisele festivalului “Vreau sa cant”. Pot sa spun ca 80% dintre fetite vroiau sa se faca doctorite, ca sa ajute oamenii. Doi frati isi doreau sa ajunga stomatologi si sa isi ia sotii “stomatologe”, cu care sa lucreze in cabinet. Au fost si copii care au cantat atat de fals, incat imi venea sa rad cu lacrimi. Ei erau foarte draguti, inocenti si amuzanti, dar este clar ca nu toata lumea e facuta pentru muzica. Fiecare are talentul lui, iar parintii ar trebui sa isi dea seama catre ce domeniu “calca” fiul sau fiica lor. Cele mai cantate piese, care imi suna si acum in cap, au fost “O lumina mica sunt” si “E primavara iar”. A-a-a-aaaaa!

Credite foto (ca sa nu mi se suie colegii in cap):

Foto1: Andrei Crintea.

Foto 4: Gabi Fratele Mihaelei Rusu.

Foto 2, 3 si 5: Loredana Dumitrascu, adica eu.

Intr-o carte de teorie despre radio, am gasit un titlu foarte inspirat: “Radio-ul, un teatru imaginar”. Prin idei, limbaj paraverbal si efecte speciale, trebuie sa ii creezi ascultatorului imagini mentale despre lucrurile pe care le comunici.

Televiziunea este, cu atat mai mult, un teatru. Imi dau seama de asta cel mai bine cand vad cate un decor dragut, cum este cel de la emisiunea pentru copii Exploratorii, “imaginat” de Lucian si “fabricat” de Emi. Doi dintre bustenii aia colorati ar da foarte bine la mine pe hol iar soarele rosu de pe perete este genial.

Despre machiajul de televiziune si despre felul in care te transforma si creeaza standardele de frumusete am scris in 2007, dupa ce am participat la emisiunea lui Maruta de la TVR2.

Si, poate nu in ultimul rand, cand esti la televizor, trebuie sa iti joci rolul (social) de jurnalist sigur de tine indiferent care este, de fapt, starea ta fizica sau psihica. Si asta te face, intr-un fel, un actor. Este adevarat ca, de multe ori, o emisiune buna poate sa iti schimbe dispozitia si sa iti dea o noua perspectiva, mai luminoasa, asupra vietii.

Dar nu este, oare, si viata tot un soi de teatru, cu decoruri variate si cu multe, multe roluri in care trebuie sa intri in fiecare zi?

Cu toate astea, in emisiunea Mihaelei, Lectia de viata, vorbeam despre prietenie. La un moment dat, eu am afirmat ca Internetul e foarte bun, fiindca iti poti face prieteni la sute de mii de kilometri departare!!! Ascultati mai jos perla:

prietena Loredana cu multe sute de mii de km

Noroc ca si-a dat seama Laurentiu ce tampenie am spus si a scos sutele din propozitie.

Ceea ce nu stiau, insa, colegii mei de la radio este ca eu, tot uitandu-ma la Stargate si Caprica, am prieteni pe alte planete. Orson Scott Card a inventat chiar un soi de Internet interplanetar, ansiblu ( ansible sau Philotic Parallax Instantaneous Communicator) prin care comunicai instantaneu la multe sute de mii de ani-lumina.

Acum va rog sa ma scuzati, trebuie sa inchei, tocmai primesc un mesaj foarte important din galaxia Pegasus.

In seara asta am fost la concertul organizat de revista Semnele Timpului la Palatul Parlamentului cu ocazia lansarii numarului special de Paste, dedicat “Ultimelor zile ale lui Iisus”. Au cantat corurile reunite AMiCUS Bucuresti si Cluj (cam 170 de studenti), orchestra de camera Pro Nobile si invitatii si soprana Gabriela Pepelea, lector universitar la Facultatea de Muzica din Piatra Neamt. Dirijori au fost Albert Codreanu si Iulia Boldasu.

Boon. Asta era stirea. Acum sa va zic ce mi-a placut cel mai mult si mai mult.

Speranta TV si radio Vocea Sperantei sunt parteneri media la foarte, foarte multe concerte. Eu, insa, nu merg nici macar la unul. De ce? Fiinda nu am cu cine, sau sunt prea obosita, sau lucrez, sau am examene importante, sau uit sa imi dau ceasul cu o ora inainte, sau toate la un loc si in acelasi timp. Asta este primul concert de muzica religioasa la care particip dupa Heritage Singers din 2008.

De data asta, insa, am fost invitata de colegul meu Norel Iacob, redactorul sef al sus-numitei reviste. Mai mult, Albert (dirijorul corului AMiCUS din Bucuresti) este unul dintre prietenii cu care imi petrec pauzele de masa, in urma carora apar atatea blog entry-uri interesante, deci nu puteam lipsi de la acest eveniment.

Acum, tre’ sa va zic un secret: lui Albert ii cam place muzica clasica. Si m-am asteptat sa fie numai piese triste si foarte serioase. Va dati seama ce surprinsa am fost sa ascult “Gloria” (Vivaldi) sau “Exultate, Jubilate, Aleluia” (Mozart), melodii foooooooooooooooarte optimiste si care imi plac mult de tot. Apoi am ascultat o varianta in limba romana a cantecului “Great is the Lord“, compus de Michael W. Smith, aranjament de Lodrin Marin. Asta este exact genul de muzica pe care o ascult eu in mod obisnuit si as fi atat de fericita sa mai am candva ocazia sa cant si eu, cu vocea mea personala, intr-un cor sau un grup, astfel de piese!

Ultima melodie din concert a fost Ierusalimul, compusa de Stephan Adams, pe care am auzit-o prima data la Piatra Neamt in urma cu vreo 20 de ani, interpretat de Gabriela Pepelea si Mesagerii Sperantei, daca nu ma-nsel. Imi amintesc cate luni am cautat sa fac rost de partitura de pian si ce satisfactie aveam eu cand acompaniam corul. Senzatii intense ( ), ca sa ma citez din interviul pe care, nu stiu cum si de ce, am ajuns sa il dau pentru Editia speciala de la teve.

Imi dau seama cate repetitii au trebuit sa faca oamenii astia ca sa interpreteze piesele din program si cata munca a stat in spatele organizarii intregului eveniment. De aceea, daca cineva insista sa vada greseli sau discontinuitati si se apuca sa critice, eu il invit – cu tot respectul pe care sunt eu capabila sa il mimez – sa faca un concert mai bun, mai interesant, cu mai multi oameni, intr-un loc mai elegant si, bineinteles, cu bani mai putini. Mie, una, mi-a placut foarte mult si sper ca, data viitoare cand mai are loc un astfel de eveniment, sa nu mai am nici o teza de doctorat de sustinut si sa ma implic si eu in organizare.

Nu-s invatatoare la clasa I, dar azi am primit flori.

This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

In poza de mai sus sunt Ciprian Pop (stanga) si Ovidiu Codreanu (dreapta). Mai trebuie sa va spun cat de bine se inteleg?