Category: Pe sarma

Tragi-comic

Posted by on 12 March 2010

Cercetatorii americani spun ca maturitatea emotionala inseamna (printre altele) sa fii in contact cu realitatea, sa iti recunosti nevoile si sa faci ceea ce este posibil in prezent pentru a ti le indeplini. De exemplu, daca iti e foame, primul pas e sa iti dai seama ca starea de disconfort pe care o ai se datoreaza unei nevoi nesatisfacute – cea de alimentatie. Apoi, trebuie sa privesti in jur si sa evaluezi ce posibilitati de rezolvare iti ofera realitatea. Pasul trei – iti cumperi ceva de mancare, ceri o bucatica de paine unui trecator sau decizi sa amani o vreme actiunea si sa mananci cand ajungi acasa.

Cand vine vorba de nevoi psihologice, insa, intram intr-o zona tabu. Oamenii care au proasta inspiratie sa recunoasca faptul ca au nevoie de prietenie, afectiune sau suport sunt considerati slabi. Si ce poate fi mai rau in societatea de azi, in care doar cei puternici si frumosi sunt apreciati, decat sa manifesti slabiciune? Asa ca alegem sa nu recunoastem nici macar fata de noi insine ca ne este “foame” si ne izolam in turnul de fildes al autocontrolului.

Cand iti dai seama care sunt nevoile tale, nu mai ai ce sa faci, trebuie sa cobori de pe piedestal si sa ai curajul sa te privesti exact asa cum esti, iar asta este infricosator. Cand risti si recunosti in fata altui om care sunt nevoile tale, simti cat de vulnerabil si usor de ranit esti, deci ai, si aici, nevoie de curaj.

Iar daca recunosti care sunt nevoile tale si, fiind in contact cu realitatea, iti dai seama ca nu ai nici cea mai mica sansa de a ti le indeplini, atunci ai, din nou, nevoie de curaj pentru a cauta ceva care aduca o usoara compensare sau pentru a-ti folosi, o vreme, resursele proprii. De exemplu, esti in desert si nu ai de unde sa iti cumperi mancare, asa ca rozi o radacina uscata sau iti extragi energia din propriile rezerve adipoase.

Sa fii observatorul lucid al propriilor stari si al modului in care te zbati sa supravietuiesti in hatisul existentei este putin tagic. Sunt situatii in care, pur si simplu, nu ai ce sa faci. Trebuie sa te asezi si sa astepti ca disconfortul, teama sau durerea sa treaca. Dar, tocmai pentru ca stii ca toate trec, e si putin comic: “Ia uite, ma, ce mi se intampla! Mi se intampla viata!”.

In momentul in care incetezi sa te mai iei foarte in serios, realitatea devine suportabila.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Casa imperfecta

Posted by on 11 March 2010

Ma uitam in seara asta prin casa: zidurile sunt cam strambe, usile scartaie, se vad cablurile de la telefon si televizor, iar in bucatarie, mobila e veche si neincapatoare.

In casa asta am trait momente neplacute, m-am simtit singura sau mi-a fost teama, am fost dezamagita sau epuizata. In acelasi timp, nu exista nici un alt loc in lume in care sa ma fi simtit mai in siguranta, mai linistita, mai libera si mai aproape de centrul fiintei mele.

Si, cand ma gandesc la asta, imi dau seama ca, in aceeasi casa, mobila este luminoasa, tablourile cu femei africane sunt uimitor de frumoase, iar pianul este inconjurat de o atmosfera boema.

Acum nu mai pot sa sper decat ca, intr-o buna zi, asa cum imi place casa mea imperfecta, cu pereti strambi si culori calde, sa invat sa imi placa si viata mea imperfecta, cu ziduri de indiferenta si batai nebunesti de inima.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Primavara a inceput bine

Posted by on 2 March 2010

Sunt treaza de 16 ore si mai am inca doua lucruri foarte importante de facut inainte sa am voie sa dorm, asa ca m-am gandit sa iau o pauza de blog entry. Azi a fost soare afara si am simtit nevoia sa imi cumpar o acadea. La emisiunea in direct, parul meu a aratat exact ca o matura, dar nu mai conteaza asta, pentru ca, dupa aia, am ras ca prostii cu trei colegi, povestind (inchisi in studio) intamplari stupide job-related.

Nu reusesc deloc sa fixez data ultimului examen de la doctorat, dar nici asta nu prea conteaza, fiindca am facut o pasiune subita pentru un individ care nu ma baga absolut deloc in seama. In schimb, citesc cu mare interes o carte despre experienta indragostirii (aspecte teoretice), careia o sa-i dedic un entry intreg cand ma va lovi muza.

Am fost cu Mihaela in Ikea (sa ne uitam cum cumpara oamenii mobila) si am mancat salata si prajitura, apoi ne-am ratacit in parcare si am ajuns intr-o zona intunecata si sinistra, dar nu mai conteaza asta, caci in masina era cald si magic (FM). Ma gandeam ca ar trebui sa plecam amandoua undeva foarte departe, ca sa reusim sa terminam tot ce avem de discutat.

In concluzie, primavara a inceput bine, n-am nici o clipa de ragaz sa ma plictisesc, abia daca mai am timp sa dorm si sa imi adun rufele de pe sarma. Rufele reale, ca pe astea de-aici le las intinse-n public.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Sunt femeile nefericite?

Posted by on 27 February 2010

In urma cu trei saptamani, eram foarte revoltata de perspectiva limitata din care erau interpretate niste articole privind fericirea femeilor intr-un text din Adventist Review, scris de Albert Mohler, presedintele Southern Theological Baptist Seminary. In entry-ul meu, am scris despre schimbarile din societate, care afecteaza ambele sexe si rolurile lor si despre faptul ca barbatii traditionalisti au interesul ca lucrurile sa ramana exact asa cum au fost dintotdeauna.

In seara asta am fost foarte, foarte incantata sa descopar (tot in Adventist Review) un articol scris de Olive J. Hemmings, profesor de religie la Washington Adventist University. Este o replica geniala la articolul dogmatic si limitat scris de primul autor. Hemmings studiaza materialul original, scris de Susan Faludi, si concluzioneaza:

“If women have more social responsibility than men, it is because society is yet to keep pace with the tide of history.  In an age where we now know that women have brains as well as brawns, that they are created in the divine image, no less than men, we still continue to send subliminal (and overt) messages of role circumscriptions that leave more social burdens on women and grant more social power to men.  It has eased the stress on men, but it has not made them truly happy, as the suicide rates show”.

“Despite its critics, the women’s movement, like the civil rights movement and other such movements, is part of something infinitely greater than itself.  It is part of the movement of human history and the greater purpose of God upon the earth. When we confine ourselves to historical comfort zones and stereotypical straight jackets, we impede the work of salvation and give birth to a messed up world.  This is what happens when social norms overcome social justice.  We cannot stop the tide of history. Rather, we can seek to discern God’s purpose in each passing decade as we understand more about who we are and what we ought to be, and faithfully act upon that revelation.  The apostle Paul says: “When I was a child, I spoke like a child, I thought like a child, I reasoned like a child; when I became an adult, I put an end to childish ways” (I Cor. 13: 11, NRSV)”.

Citind acest articol, am avut revelatia ca, de fapt, problema mea nu este ca apartin unei religii minoritare, ci ca traiesc in aceasta tara inapoiata numita Romanica, in care oamenilor le este mult prea frica sau lene sa se adapteze si tin cu dintii de trecut.

A, sa raspund la intrebarea din titlu: in America, 75% dintre persoanele care se sinucid sunt barbati. Asta inseamna ca femeile, chiar daca se declara mai nefericite (fiindca au emotii si le manifesta), gasesc mai mult sens si putere in viata.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Autocritica si multumiri

Posted by on 25 February 2010

Azi mi-am dat seama ca, in realitatea adevarata, sunt mult mai putin simpatica si amuzanta decat in cea virtuala. Este foarte dificil si solicitant sa fii prieten cu mine. Iti trebuie rabdare, nervi tari si abilitati de psihoterapeut. Asta fiindca-s impulsiva, aeriana si, hai sa zic in engleza ca suna mai bine, “drama queen”.

De aceea, le sunt recunoscatoare colegilor si prietenilor care ma suporta zi de zi cu stoicism. Sunteti niste eroi! Va multumesc!

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Curatenie de primavara

Posted by on 21 February 2010

Stiti medalioanele alea cu doua jumatati de inima, pe care cei doi indragostiti le poarta ca simbol al legaturii lor vesnice bla bla bla? Eu n-am avut niciodata asa ceva, din cel putin trei motive: 1. fiindca nu mi-am gasit sufletul-pereche; 2. fiindca nu port medalioane si 3. fiindca, chiar daca as descoperi sufletul-pereche si as purta medalioane, chestia asta mi se pare atat de siropoasa si demna de o domnisoara de pension, incat i-as da sufletului-pereche cu inimioara in cap. As face, totusi, o exceptie pentru stickul USB cu cristale Swarovski din imaginea de mai jos.

Am pe birou, la serviciu, o punga verde cu un citat din serialul “Neveste disperate”, care mi se potriveste la fix: “I’m not crazy, I just have issues!”. Ei bine, azi fiind prima zi din restul vietii mele, am decis sa scap, rand pe rand, de toate aceste chestii nerezolvate la timp, care zdrangane ca niste cutii goale de conserve legate de coada unei pisici. E vorba, de exemplu, despre loialitate fata de oameni care nu mai merita, sentimente de vinovatie pentru intamplari pe care nu le mai pot schimba si regret pentru lucruri pe care nu le mai pot face.

Cu foarte, foarte mult timp in urma, am promis cuiva sa pastrez toata viata o jumatate de cutiuta verde, din plastic ieftin. Ca un fel de jumatate de inimioara siropoasa. Eu mi-am respectat pana acum partea mea din angajament, dar simt ca este momentul sa scap de toate gunoaiele din trecut si sa imi directionez intreaga loialitate si energie spre altceva si altcineva.

In curand va veni primavara si vreau sa am o viata noua, libera si curata.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Sinucidere virtuala

Posted by on 14 February 2010

web20suicidemachine_logo

Pentru cei care s-au saturat de viata virtuala si vor una reala, site-ul suicidemachine.org este cea mai rapida solutie. Cu doar cateva clickuri, iti stergi complet si definitiv conturile de pe Facebook, Myspace, Twitter si LinkedIn si gata, viata ta online ia sfarsit.

Am primit linkul asta de la Costin, colegul meu de psihoterapie :D si m-am intrebat cu uimire, la momentul ala, de ce si-ar dori cineva sa isi stearga conturile de pe retelele sociale. Saptamana trecuta, insa, in contextul in care unii oameni au devenit mai familiari si insistenti decat mi-ar fi convenit mie, mi-am dorit sa dispar cu totul de pe net. Dar n-am avut curajul sa ma sinucid virtual. Sunt o fricoasa!

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Feminismul n-are legatura cu fericirea

Posted by on 8 February 2010

Femeile sunt mai putin fericite decat barbatii, indiferent de nivelul de educatie, status marital, social sau economic, de etnie, tara de provenienta sau daca au sau nu au copii, arata General Social Survey.

Am ajuns la aceasta informatie printr-un material publicat in Adventist Review, revista religioasa care incearca sa raspunda la intrebarea “De ce sunt atat de multe femei nefericite”. Articolul este semnat de Albert Mohler, presedintele Southern Theological Baptist Seminary si pledeaza, in opinia mea, pentru valorile traditionale. Femeile sunt nefericite din cauza feminismului, care a adus cu sine mai mult decat libertate si mii de posibilitati: a adus schimbare, multe femei simtindu-se inconfortabil in urma acestei “revolutii”. Feminismul are legatura cu puterea, nu cu fericirea.

Perspectiva din care este privita fericirea feminina in acest articol mi s-a parut putin limitata. Pe mine, una, nu ma multumeste explicatia “femeile sunt nefericite din cauza feminismului”. Asa ca am cautat sursele pe care le-a citat autorul: articolul lui Mawreen Dowd din  The New York Times si pe cel al lui Nancy Gibbs din Time. Primul articol arata ca nivelul de satisfactie si fericire al femeilor este mai scazut pentru ca ele sunt coplestie de mai multe responsabilitati: pe langa serviciu, ele intra in “schimbul doi” cand ajung acasa si incep sa faca mancare, sa aiba grija de copii si gospodarie. Femeile cer foarte mult de la ele insele si asta genereaza stres. Al doilea articol vorbeste despre schimbari in dinamica intregii societati, afirmand ca lucrurile in care femeile si barbatii sunt de acord sunt mult mai numeroase decat se crede. Pentru toti sunt importante munca, sanatatea, banii, familia si copiii. Adaptarea la viata moderna este o provocare pentru toata lumea. De aceea, importanta este cooperarea si negocierea, pentru ca ambele sexe sa isi poata implini asteptarile.

Problema este ca, pentru negociere, e nevoie de doua parti. Si mi se pare ca, in prezent, barbatilor le este mult mai bine ca in trecut: nevestele lor aduc bani in casa, dar au grija si de gospodarie, bucatarie si cresterea copiilor in acelasi timp. Femeile nu-s mai nefericite din cauza feminismului sau a posibilitatilor de alegere, ci din cauza suprasolicitarii, presiunii si sentimentului de vinovatie ca nu le pot face pe toate perfect. Nu cred ca o persoana care se naste cu un anumit potential ar putea fi fericita daca ar ramane needucata, izolata social si dependenta economic.

A, daca o femeie alege sa stea acasa pentru o vreme ca sa aiba grija de copii, bravo ei! Inseamna ca  renunta la sine pentru binele acestora. De cealalta parte, nu vad ce beneficiu ar putea avea copiii care se nasc in ziua de azi daca mama lor ar fi ignoranta si limitata.

Mie imi pare rau de un singur lucru. Datorita unor articole scrise de barbati traditionalisti, care au tot interesul ca lucurile sa nu se schimbe, datorita educatiei din familiile traditionaliste, se va ajunge la negocierea si cooperarea de care vorbeam mai sus cand va fi mult prea tarziu pentru mine. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma obisnuiesc cu ideea ca da, poate ca nu experimentez fericirea si siguranta din globul de sticla, dar cel putin sunt libera sa fiu ceea ce imi doresc si pot sa fiu.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

O chestiune de timp

Posted by on 4 February 2010

Ieri am fost la masa cu colegii si, la un moment dat, discutia a alunecat catre planurile pe termen lung versus concentrarea pe prezent. Mihaela a zis atunci despre mine ca as fi dintre aia cu “traieste clipa”. A sunat ca si cum as fi unul dintre indivizii aia superficiali care traiesc viata la maxim, se distreaza si nu ii pasa de ce se va intampla cu el peste 20, 30 sau 50 de ani.

De fapt, eu chiar traiesc clipa, dar nu in felul ala. Eu sunt concentrata pe prezent pentru ca nu am alta solutie: sunt atat de coplesita de lucrurile care trebuie facute azi, daca se poate chiar ieri, incat nu am timp si energie sa imi mai pese ce-o sa fie peste 30 de ani. Nu e prima data cand ma simt atat de obosita. Ma uitam in seara asta la entry-uri mai vechi de pe blog, in care enumeram miliardele de nimicuri care ma aduc in stadiul sa nu-mi mai doresc altceva decat dispar undeva si sa dooooooorm.

Azi, in timp ce mergeam pe strada, mi-am dat seama ca mi-am pierdut speranta ca va fi, candva, mai bine. Numarul de nimicuri zilnice nu se va micsora, iar problemele nu vor deveni mai usor de rezolvat. Satisfactiile nu vor creste, iar oamenii pe care ma pot baza nu se vor inmulti. Nu vreau sa ma gandesc la viitor, pentru ca nu vad nimic luminos acolo. Ma concentrez asupra prezentului si merg cu pasi mici.

Si ma gandesc ca viata asta e doar o chestiune de timp: cat timp mai am pana mi se termina resursele. Probabil ca, dupa aceea, ma voi putea odihni.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Cantina de la Sociologie

Posted by on 24 January 2010

Prima cantina in care am intrat a fost cea de la Max, din Regie, prin anul 5 de facultate. M-a dus acolo un amic, Adi, si am mancat impreuna mazare. Mi s-a parut ca, in incaperea imensa plina de mese, miroase urat si ca tacamurile de tabla sunt oarecum jegoase. De atunci, am mai fost de cateva ori la cantina facultatii de Medicina de la Izvor, insa am preferat sa mananc acasa, la restaurant sau, in cel mai rau caz, la fast-food.

De cand sunt la doctorat la Sociologie, insa, am descoperit bufetul de la subsol, de unde poti cumpara o mancare foarte, foarte buna la un pret foarte mic. Cu aproximativ 15 lei mananci doua feluri + desert + suc carbogazos cariogen. Atmosfera este placuta: e aerisit, au odorizante de incapere, lumina puternica, mese din lemn, un afis cu Buena Vista Social Club si fotografii mari cu persoane varstnice din mediul rural.

Clientii sunt studentii si profesorii din facultate, insa am vazut si cativa viitori stomatologi, atrasi de mancarea buna si de zvonul ca, la Sociologie si Asistenta Sociala, sunt fete foarte dragute.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email