In 2003, in Biblioteca Centrala Universitara, faceam un referat despre limbaj. In cartea pe care o citeam, am gasit mentiuni despre alte trei lucrari interesante. Le-am cerut si, in prima dintre ele, au aparut inca doua studii care meritau citite. In lumina care cadea prin tavanul de stica, am avut o revelatie: ca nu voi putea niciodata sa citesc tot si nici sa fac tot ce mi-as dori in viata asta. Mai rau, mi-am dat seama ca ceea ce stiu eu este ca un fir de nisip in oceanul cunoasterii.
Asta nu inseamna ca trebuie sa disper sau sa las balta totul. In revista Psychologies din septembrie este un articol despre Socrate, filosoful care spunea: “stiu ca nu stiu nimic. Ca voi toti, eu nu posed cunoasterea, dar numai eu am avantajul de a sti ca nu stiu nimic. Aceasta constiinta a ignorantei ramane si in prezent un excelent antidot impotriva oricarui dogmatism si reprezinta inceputul cunoasterii”.
De partea cealalta se afla oamenii care cred ca stiu tot. “Ei ştiu. Nu mai au nevoie să cerceteze. De fapt unii dintre ei nici nu-şi mai pun întrebări. Pentru ei, misterele universului sunt rezolvate”. Citatul este dintr-un articol amuzant de pe blogul lui Darius cel Tulbure.
Incheierea trebuie sa o faca Paul din Tars printr-un text plin de optimism: “Caci cunoastem in parte, si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest in parte se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci vom vedea fata in fata. Acum cunosc in parte; dar atunci voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin”. (Biblia, 1 Corinteni 13: 9-12).
