“Avem sa murim impreuna, pentru ca fiecare e in celalalt”. Asa scria un friend in blogul lui. Asta m-a facut sa ma gandesc la toti oamenii care traiesc in mine, in mintea mea, asa cum erau ei acum cinci, zece sau douazeci de ani. Eu insamni traiesc in mintea mea neschimbata: la patru ani, uitandu-ma dupa Florin care imi facea cu mana din masina (si care este de foarte multi ani in America). In clasa a patra, in timp ce Cosmin Doga ma tinea de mana pe trecerea de pietoni de langa Liceul Pedagogic din Constanta (Cosmin Doga a fost impuscat la 14 ani, la revolutie).
Oameni pe care nu vreau sa ii uit. Ileana Ceacaru, prietena mea din clasa a VI, despre care nu mai stiu absolut nimic de peste 15 ani. Mos Radu, vecinul scos parca din povestile lui Ion Creanga, cu mustata alba si obrajii rumeni. Doamna Lia, profesoara de pian, in rochie de catifea, citind la prima vedere “Corul Robilor” din Nabucco. Bunicul meu, Alexandru, povestindu-mi ca, in tinerete, a avut un copil din flori. Claudiu si Alfred, verii mei mustaciosi care ma plimbau in sus si in jos pe munti, noaptea, cu rucsacii in spate. Andrei in camera mea de camin, cu un buchet de flori de camp in mana sau cantand la pian in Cuza Voda. Ana Maria citindu-mi din Jung, in camera cu tapet bej, luminata de becurile portocalii care se oglindeau in Dambovitza. Tanti Loida, culegand plante medicinale pe dealurile de langa Valenii de Munte.
Oameni care au murit sau oameni care s-au schimbat. Oameni care au insemnat ceva si care traiesc asa cum erau atunci, captivi in memoria mea. De multe ori ma gandesc ca, scriind despre ei, prind viata si in acest fel imi implinesc o parte din nevoia mea de afectiune. Trecutul nostru traieste vesnic in inima noastra.
Da, oamenii pe care i-am iubit sau i-am admirat raman in mine si traiesc atata timp cat eu imi amintesc de ei.
14 august 2006, Yahoo! 360 Blog
