Tag: cariera

Adevarul de dincolo de traditii

Posted by on 23 June 2010

Aseara am vazut, pentru a 5-a oara, filmul “Mona Lisa Smile” si mi-am dat seama ca ma identific cu personajul interpretat de Julia Roberts (ce surpriza, nu-i asa?). Katherine Watson preda istoria artei la Wellesley College, locul in care fetele de familie buna capatau educatie pentru a deveni sotiile perfecte. Pe langa matematica, fizica si literatura, ele urmau si cursuri de bune maniere si de bucatarie. Miss Watson este o feminista si crede cu toata puterea ca femeile pot sa fie ceea ce vor ele sa fie. Ele nu trebuie neaparat sa devina gospodine, ci pot fi avocate, doctorite sau profesoare.

Katherine Watson este charismatica si originala, cele mai multe studente o iubesc si, chiar daca are un conflict cu Betty (Kirsten Dunst), in final reuseste sa schimbe ceva in bine in viata fetelor. Asta e primul punct in care, cel putin aspirational, ma identific cu personajul. Cel de-al doilea punct in care am gasit similitudini cu miss Watson este intoleranta la imperfectiune, ca sa zic asa :D . Cand descopera ca iubitul ei Bill (Dominic West) a mintit in legatura cu trecutul lui, a fost atat de dezamagita, incat nu a mai putut continua relatia cu un om in care nu mai avea incredere.

Filmul este despre femeile anilor ‘50, traind intr-o societate care se refacea dupa razboi. In acea perioada, femeile care nu se conformau rolurilor de sotie si mama erau criticate; de cele mai multe ori, ele aveau dificultati in a obtine slujbe, in a detine proprietati sau in a obtine credite pe numele lor. Cu toate acestea, aveau acces la educatie, insa cu unicul scop de a transmite mai departe, copiilor, traditiile. Familia era, asadar, valoarea suprema si femeile erau educate sa ascunda sentimentele reale sub un zambet de Mona Lisa. Nu conta daca erau sau nu fericite in rolul de sotie perfecta, care cu o mana calca una dintre camasile sotului, iar cu alta intorcea paginile unei carti de filosofie. Imaginea pe care o vedeau cei din jur, asta era tot ceea ce conta. Cel mai nepoliticos lucru era sa iti speli rufele in public.

“Mona Lisa Smile” este un film despre alegeri. Una dintre fete, desi poate invata la universitatea Yale, vrea sa fie sotie si mama; alta, desi a incheiat o casnicie de succes, este nefericita pentru ca barbatul ei nu o iubeste si alege sa divorteze. Este un film despre sacrificiile pe care o femeie trebuia sa le faca de de dragul traditiilor si din teama ca cei din jur o vor judeca. Dar este si despre curajul de a fi libera si de a-ti urma visurile.

Ciudat cum, 60 de ani mai tarziu, observ uneori aceeasi disperare de a mentine aparentele si aceeasi ignorare a propriilor sentimente pentru un unic beneficiu: acela de a sta la umbra racoroasa a valorii numita “familie fericita”.

——————————————————

Urmariti AICI un fragment interesant din film.

Vedeti AICI una dintre reclamele din prezentarea lui miss Watson despre rolul pentru care s-a nascut femeia. Si AICI o lectie pentru fetitele care viseaza prea mult :D

Cititi in revista Life din februarie 1954 cum sa iti masori nevasta pentru a cumpara o masa de calcat potrivita.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Feminismul n-are legatura cu fericirea

Posted by on 8 February 2010

Femeile sunt mai putin fericite decat barbatii, indiferent de nivelul de educatie, status marital, social sau economic, de etnie, tara de provenienta sau daca au sau nu au copii, arata General Social Survey.

Am ajuns la aceasta informatie printr-un material publicat in Adventist Review, revista religioasa care incearca sa raspunda la intrebarea “De ce sunt atat de multe femei nefericite”. Articolul este semnat de Albert Mohler, presedintele Southern Theological Baptist Seminary si pledeaza, in opinia mea, pentru valorile traditionale. Femeile sunt nefericite din cauza feminismului, care a adus cu sine mai mult decat libertate si mii de posibilitati: a adus schimbare, multe femei simtindu-se inconfortabil in urma acestei “revolutii”. Feminismul are legatura cu puterea, nu cu fericirea.

Perspectiva din care este privita fericirea feminina in acest articol mi s-a parut putin limitata. Pe mine, una, nu ma multumeste explicatia “femeile sunt nefericite din cauza feminismului”. Asa ca am cautat sursele pe care le-a citat autorul: articolul lui Mawreen Dowd din  The New York Times si pe cel al lui Nancy Gibbs din Time. Primul articol arata ca nivelul de satisfactie si fericire al femeilor este mai scazut pentru ca ele sunt coplestie de mai multe responsabilitati: pe langa serviciu, ele intra in “schimbul doi” cand ajung acasa si incep sa faca mancare, sa aiba grija de copii si gospodarie. Femeile cer foarte mult de la ele insele si asta genereaza stres. Al doilea articol vorbeste despre schimbari in dinamica intregii societati, afirmand ca lucrurile in care femeile si barbatii sunt de acord sunt mult mai numeroase decat se crede. Pentru toti sunt importante munca, sanatatea, banii, familia si copiii. Adaptarea la viata moderna este o provocare pentru toata lumea. De aceea, importanta este cooperarea si negocierea, pentru ca ambele sexe sa isi poata implini asteptarile.

Problema este ca, pentru negociere, e nevoie de doua parti. Si mi se pare ca, in prezent, barbatilor le este mult mai bine ca in trecut: nevestele lor aduc bani in casa, dar au grija si de gospodarie, bucatarie si cresterea copiilor in acelasi timp. Femeile nu-s mai nefericite din cauza feminismului sau a posibilitatilor de alegere, ci din cauza suprasolicitarii, presiunii si sentimentului de vinovatie ca nu le pot face pe toate perfect. Nu cred ca o persoana care se naste cu un anumit potential ar putea fi fericita daca ar ramane needucata, izolata social si dependenta economic.

A, daca o femeie alege sa stea acasa pentru o vreme ca sa aiba grija de copii, bravo ei! Inseamna ca  renunta la sine pentru binele acestora. De cealalta parte, nu vad ce beneficiu ar putea avea copiii care se nasc in ziua de azi daca mama lor ar fi ignoranta si limitata.

Mie imi pare rau de un singur lucru. Datorita unor articole scrise de barbati traditionalisti, care au tot interesul ca lucurile sa nu se schimbe, datorita educatiei din familiile traditionaliste, se va ajunge la negocierea si cooperarea de care vorbeam mai sus cand va fi mult prea tarziu pentru mine. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma obisnuiesc cu ideea ca da, poate ca nu experimentez fericirea si siguranta din globul de sticla, dar cel putin sunt libera sa fiu ceea ce imi doresc si pot sa fiu.

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Rosie poate sa faca asta!

Posted by on 7 October 2009

rosie we can do it

In ultima vreme, m-am tot ciocnit de aceasta imagine pe diverse bloguri, de la Joseph Mallozzi, scenaristul lu’ Stargate, pana la un aparent inofensiv blog de design si am cautat un pic pe net sa inteleg si eu despre ce e vorba.

Rosie the Riveter este un simbol cultural american care le reprezinta pe femeile care au inceput sa munceasca in fabricile de munitie in perioada celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce barbatii se casapeau unii pe altii pe front. Imaginea a avut ca sursa de inspiratie femei reale precum Rose Will Monroe, Rosalind P. Walter sau Rose Bonavita. Cei interesati pot gasi informatii despre istoria lor pe American National Biography Online sau pot cumpara produse Rosie the Riveter de pe pagina oficiala a trustului.

Ce legatura are asta cu mine si de ce am simtit nevoia sa pun poza asta la mine pe blog? Pai e destul de clar. Daca te uiti la mine din exterior, par o femeie de cariera. Nu topesc aliaje si nici nu car fiare, dar muncesc mult si in domenii relativ diferite. Am ajuns aici nu datorita unui plan elaborat si urmat cu perseverenta din copilarie si nici din dorinta de a deveni femeie puternica. A fost pur si simplu un lung sir de alegeri marunte, aparent nesemnificative, care m-au facut ceea ce sunt azi. Incapacitatea mea de a alege o singura meserie, o dragoste neimplinita, pasiunea pentru jurnalism, muzica, radio, invatamant. Dorinta (aproape patologica) de perfectionare si curiozitatea.

Cu toate astea, ma gandesc ca aceste Rosies the Riveter din trecut pun prea multa presiune pe noi, cele de azi. Doar avand o profesie dificila, masculina, doar concurand cu barbatii iti poti dovedi valoarea. Ceea ce nu este adevarat! Femeile alea care munceau in fabrici si uzine nu aveau incotro! Cineva trebuia sa se sacrifice si sa construiasca bombe! Poate ca ele ar fi preferat sa fie brutarese sau secretare, dar uite ca nu s-a putut!

In ziua de azi, este mult mai bine: avem libertatea de a ne alege profesia in functie de aptitudinile sau pasiunile noastre. Eu, una, asa am facut si, in general, sunt multumita de viata mea. Cand se aglomereaza, insa, lucrurile si incep sa ma simt coplesita de munca, ma gandesc ce bine ar fi fost daca femeile nu s-ar fi emancipat deloc si ar fi ramas blande, supuse, crosetand sau brodand tapiserii si avand grija de gospodarie. N-ar fi avut nevoie de muschi si nici de prea mult creier si nu le-ar fi durut capul de grija zilei de maine. Singurele probleme ar fi fost ca au gresit modelul sau ca a dat ciorba in foc.

Poate ca maine o sa gandesc altceva, insa azi le urasc pe toate feministele alea care m-au pus pe mine sa muncesc si sa invat nonstop. Rosie poate sa faca asta! Eu, insa, nu!

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Eu cu 4 copii

Posted by on 21 July 2008

Stiam eu ca, daca ai copii, nu prea mai poti face nimic altceva in viata. Totusi, asta nu e neaparat un lucru rau! Ieri am petrecut 2/3 din timp cu 4 copii de 10, 9, 7 si respectiv 3 ani: am mancat pizza, am vorbit, ne-am uitat la desene, am vorbit iar, am fost la Magurele si ne-am uitat la filmuletze proiectate pe un ecran agatzat de gard, am cantat, am mancat din nou pizza, am vorbit chestiuni serioase, ne-am uitat la desene cu Robot Boy, am ras. A fost o experienta interesanta, mai ales ca nu mai tinusem in bratze copii de foarte mult timp.

Am descoperit ca, in afara de “Catelus cu parul cretz” si cantecul cu vacutza de la Flori si stele nu stiu nimic altceva amuzant si copilaresc.

E frumos sa te joci cu 4 copii, dar presupun ca daca as fi copt eu 5 tavi de pizza, as fi spalat eu 3 masini de rufe, as fi schimbat eu scutece si as fi facut lectii, viatza nu ar mai fi fost asa amuzanta. Daca ai copii si iti pasa cu adevarat de ei, atunci adio serviciu superimportant de 10 ore pe zi (d’oh!), adio articole si emisiuni, adio doctorate si masterate, adio hainutze de la Guara si Etam, adio piese de teatru si concerte cu Heritage.

Copiii cer investitie de energie, timp si bani, dar cei care sunt deja parinti par a ne transmite mesajul ca orice sacrificiu se merita! :P

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Scoala sau bani?

Posted by on 28 June 2007

O vanzatoare de publicitate mi-a propus sa aplic prin intermediul ei la un job de PR Manager la o mare firma de medicamente. Eu am trimis CV-ul, dupa care fata m-a intrebat cat mai am din doctorat. “Un an jumate”, am raspuns eu. “Eeeee”, face ea autoritara, “pai hotaraste-te, draga, ce vrei, bani sau scoala?”.

Tare de tot!

28 iunie 2007, Yahoo! 360 Blog

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email

Prajitura cu rom

Posted by on 19 December 2006

Azi la petrecerea de sfarsit de an de la radio am mancat o prajitura cu rom. M-am mirat putin, in special pentru ca nu mai mancasem de ani de zile asa ceva si pentru ca aveam o dilema: au voie adventistii sa manance rom?

In momentul ala, Manuela, nevasta unui coleg, ma intreaba firesc: “Tu nu pui rom in prajituri?”

Moment in care am avut un soc si o revelatie in acelasi timp. Mi se pare ca traiesc o poveste SF in care cineva crede ca eu, in mod natural, fac acasa la mine prajituri in care pun sau nu rom.

Manuela este ceea ce eu mi-am dorit intotdeauna sa fiu: o femeie draguta, aranjata si bine imbracata, educata, casatorita cu un tip super cu care are doua fetite foarte frumoase si inteligente. Nu stiu foarte multe despre situatia ei profesionala, dar pot sa garantez ca nu este nefericita ca studentii nu vin la ore sau ca trebuie introduse procentele la slideurile de lifestyle din planul de marketing pe 2007. Si nici nu se streseaza ca pe 3 ianuarie are sedintza de marketing. Si presupune ca orice femeie normala face prajituri.

Ce sa zic, trebuie sa fii foarte atenta ce iti doresti in viata si ce faci ca sa obtii lucrurile alea. Te poti trezi ca in trei-patru ani ajungi ceea ce se numeste “femeie de cariera” fara ca tu sa fii cu adevarat una. Ma uit la tipele din Catavencu: viata lor este serviciul. Sunt entuziaste si eficiente. Nu au nelinisti existentiale, ci se bucura de lucrurile minunate pe care si le pot cumpara cu banii castigati.

Duminica am vazul filmul “The Devil Wears Prada” si era interesant ca mi se parea absolut firesc sa ia in serios munca si sa vrea sa fie perfecta. Dar treptat am inceput sa simt cat de absurde sunt unele joburi, cum iti consuma ele cea mai mare parte a existentei dandu-ti vaga senzatie ca faci ceva bun si folositor. Sau dorind mai multi bani ca sa iti poti lua haine mai scumpe si sa poti manca la restaurante de fitze.

Cand viata o ia razna, trebuie sa ai curajul sa renunti. Lucrurile simple, asa, ca prajitura cu rom, sunt ceea ce conteaza in viata.

19 decembrie 2006, Yahoo! 360 Blog

Share This:
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • del.icio.us
  • Digg
  • StumbleUpon
  • Tumblr
  • Technorati
  • MySpace
  • Live
  • email