Am ajuns la aceasta informatie printr-un material publicat in Adventist Review, revista religioasa care incearca sa raspunda la intrebarea “De ce sunt atat de multe femei nefericite”. Articolul este semnat de Albert Mohler, presedintele Southern Theological Baptist Seminary si pledeaza, in opinia mea, pentru valorile traditionale. Femeile sunt nefericite din cauza feminismului, care a adus cu sine mai mult decat libertate si mii de posibilitati: a adus schimbare, multe femei simtindu-se inconfortabil in urma acestei “revolutii”. Feminismul are legatura cu puterea, nu cu fericirea.

Perspectiva din care este privita fericirea feminina in acest articol mi s-a parut putin limitata. Pe mine, una, nu ma multumeste explicatia “femeile sunt nefericite din cauza feminismului”. Asa ca am cautat sursele pe care le-a citat autorul: articolul lui Mawreen Dowd din  The New York Times si pe cel al lui Nancy Gibbs din Time. Primul articol arata ca nivelul de satisfactie si fericire al femeilor este mai scazut pentru ca ele sunt coplestie de mai multe responsabilitati: pe langa serviciu, ele intra in “schimbul doi” cand ajung acasa si incep sa faca mancare, sa aiba grija de copii si gospodarie. Femeile cer foarte mult de la ele insele si asta genereaza stres. Al doilea articol vorbeste despre schimbari in dinamica intregii societati, afirmand ca lucrurile in care femeile si barbatii sunt de acord sunt mult mai numeroase decat se crede. Pentru toti sunt importante munca, sanatatea, banii, familia si copiii. Adaptarea la viata moderna este o provocare pentru toata lumea. De aceea, importanta este cooperarea si negocierea, pentru ca ambele sexe sa isi poata implini asteptarile.

Problema este ca, pentru negociere, e nevoie de doua parti. Si mi se pare ca, in prezent, barbatilor le este mult mai bine ca in trecut: nevestele lor aduc bani in casa, dar au grija si de gospodarie, bucatarie si cresterea copiilor in acelasi timp. Femeile nu-s mai nefericite din cauza feminismului sau a posibilitatilor de alegere, ci din cauza suprasolicitarii, presiunii si sentimentului de vinovatie ca nu le pot face pe toate perfect. Nu cred ca o persoana care se naste cu un anumit potential ar putea fi fericita daca ar ramane needucata, izolata social si dependenta economic.

A, daca o femeie alege sa stea acasa pentru o vreme ca sa aiba grija de copii, bravo ei! Inseamna ca  renunta la sine pentru binele acestora. De cealalta parte, nu vad ce beneficiu ar putea avea copiii care se nasc in ziua de azi daca mama lor ar fi ignoranta si limitata.

Mie imi pare rau de un singur lucru. Datorita unor articole scrise de barbati traditionalisti, care au tot interesul ca lucurile sa nu se schimbe, datorita educatiei din familiile traditionaliste, se va ajunge la negocierea si cooperarea de care vorbeam mai sus cand va fi mult prea tarziu pentru mine. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma obisnuiesc cu ideea ca da, poate ca nu experimentez fericirea si siguranta din globul de sticla, dar cel putin sunt libera sa fiu ceea ce imi doresc si pot sa fiu.

In perioada asta a vietii mele, nu-s chiar OK. Pe langa faptul ca intepenesc in fiecare seara, pana pe la 1 noaptea, pe scaun scriind 0-1-0-0-2-0-1-0-0 intr-un tabel, mai am si o multime de maruntisuri de facut pentru la munca. Fiecare activitate, luata separat, este frumoasa si usoara. Adunate la un loc, insa, formeaza o avalansa de sub care, cu greu, reusesc sa mai vad lumina soarelui si sa mai respir.

Asadar, am: de facut emisiuni medicale si psiho-socio-filosofo-religioase, de conceput si inregistrat cateva reclame radio, de trimis voxurile la colegul care face spoturile pentru TV, de facut impreuna cu o prietena machete pentru reviste si layout-uri pentru materiale promotionale, de mers in parc si masurat latimea aleii, de desenat harta parcului cu amplasamentul corturilor, de fotografiat, de printat fotografiile, de urcat spotul despre sinucidere pe youtube, de programat reclame, de pus stiri pe site, de promovat evenimentul din decembrie, de facut trei chestionare diferite pentru studenti, de facut planuri pentru lucrari de diploma, de conceput sau corectat materialele pentru lucrarile practice de la anul intai, de luat periute de dinti pentru copii de la Colgate, de mers in scoli cu chestionare. Un coleg ma roaga sa ii verific chestionarul pentru doctoratul lui, altul sa ne vedem si sa facem capul de tabel in SPSS pentru proiectul lui, o colega vrea sa o ajut cu un referat pentru limba engleza. Trebuie sa cumpar un cadou din Kaufland, sa schimb cardul Sensiblu si sa-i fac baie masinutei Jeleu. Tre’ sa sterg praful si sa bag rufele la spalat.

Un amic ma intreba acum o saptamana ce am gatit bun. Paaaai… ia sa vedem: ciorba a la grec, sarmale, salata de vinete si pasta de avocado, prajitura cu miere si shake de banane cu kiwi. Hahahahahahahaha, v-am pacalit! Chiar ati crezut ca mai am timp sa gatesc?!

In acest context, regret din adancul inimii ca:

1. nu am 2 creiere capabile sa lucreze, in paralel, la capacitate maxima
2. pierd o gramada de vreme dormind si mancand
3. nu s-a inventat inca teleportarea si trebuie sa stau in trafic si sa caut locuri de parcare
4. am neaparata nevoie sa ma relaxez, sa ma joc Farmville si sa scriu pe blog.

Daca as avea cinci zile fara responsabilitati marunte, as termina teza de doctorat. Dar nu am. Si cred ca alergatura, stresul, noptile nedormite si toata aceasta lupta de a le face pe toate la timp chiar nu se merita. Acum, mai mult ca niciodata, vreau sa fiu casnica!!!

In ultima vreme, m-am tot ciocnit de aceasta imagine pe diverse bloguri, de la Joseph Mallozzi, scenaristul lu’ Stargate, pana la un aparent inofensiv blog de design si am cautat un pic pe net sa inteleg si eu despre ce e vorba.

Rosie the Riveter este un simbol cultural american care le reprezinta pe femeile care au inceput sa munceasca in fabricile de munitie in perioada celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce barbatii se casapeau unii pe altii pe front. Imaginea a avut ca sursa de inspiratie femei reale precum Rose Will Monroe, Rosalind P. Walter sau Rose Bonavita. Cei interesati pot gasi informatii despre istoria lor pe American National Biography Online sau pot cumpara produse Rosie the Riveter de pe pagina oficiala a trustului.

Ce legatura are asta cu mine si de ce am simtit nevoia sa pun poza asta la mine pe blog? Pai e destul de clar. Daca te uiti la mine din exterior, par o femeie de cariera. Nu topesc aliaje si nici nu car fiare, dar muncesc mult si in domenii relativ diferite. Am ajuns aici nu datorita unui plan elaborat si urmat cu perseverenta din copilarie si nici din dorinta de a deveni femeie puternica. A fost pur si simplu un lung sir de alegeri marunte, aparent nesemnificative, care m-au facut ceea ce sunt azi. Incapacitatea mea de a alege o singura meserie, o dragoste neimplinita, pasiunea pentru jurnalism, muzica, radio, invatamant. Dorinta (aproape patologica) de perfectionare si curiozitatea.

Cu toate astea, ma gandesc ca aceste Rosies the Riveter din trecut pun prea multa presiune pe noi, cele de azi. Doar avand o profesie dificila, masculina, doar concurand cu barbatii iti poti dovedi valoarea. Ceea ce nu este adevarat! Femeile alea care munceau in fabrici si uzine nu aveau incotro! Cineva trebuia sa se sacrifice si sa construiasca bombe! Poate ca ele ar fi preferat sa fie brutarese sau secretare, dar uite ca nu s-a putut!

In ziua de azi, este mult mai bine: avem libertatea de a ne alege profesia in functie de aptitudinile sau pasiunile noastre. Eu, una, asa am facut si, in general, sunt multumita de viata mea. Cand se aglomereaza, insa, lucrurile si incep sa ma simt coplesita de munca, ma gandesc ce bine ar fi fost daca femeile nu s-ar fi emancipat deloc si ar fi ramas blande, supuse, crosetand sau brodand tapiserii si avand grija de gospodarie. N-ar fi avut nevoie de muschi si nici de prea mult creier si nu le-ar fi durut capul de grija zilei de maine. Singurele probleme ar fi fost ca au gresit modelul sau ca a dat ciorba in foc.

Poate ca maine o sa gandesc altceva, insa azi le urasc pe toate feministele alea care m-au pus pe mine sa muncesc si sa invat nonstop. Rosie poate sa faca asta! Eu, insa, nu!

In sfarsit, dupa 31 de ani de viata si doua licente, m-am hotarit ce vreau sa fac in viata. Nici stomatologie, nici relatii publice. Nici jurnalism, nici muzica, nici radio, nici invatamant, nici marketing. De fapt, nu mai vreau la nici un serviciu. Deloc. Niciodata.

Vreau sa fiu casnica, sa ma trezesc la 8 dimineatza si sa stau la cafeluta impreuna cu vecina mea, casnica si ea. Sa ma uit la Gray’s Anatomy, sa fac ciorbita de perisoare si branza cu marar, sa sterg praful si sa dau cu aspiratorul si sa ma plimb in parc.

Pentru documentare: Retro Housewife.

Seara m-as duce la film sau la teatru, la concerte de muzica simfonica sau in mall. As citi toate cartile adunate pe rafturi si m-as duce sa fac voluntariat si sa plantez pomisori. Va asigur ca nu m-as plictisi.

Deci, vreau sa fiu casnica. Imi mai ramane de rezolvat principala problema: tre’ sa gasesc un sponsor!

Foto de aici.