De cand ma stiu, am fost dificila si pretentioasa cu baietii. Am spus “goodbye” in foarte multe moduri si, de regula, faceam asta imediat cum imi dadeam seama ca relatia n-o sa mearga. Cu ironie as putea spune ca principalul meu talent intr-o relatie consta in a da flit.
Ca urmare, cea mai mare parte a vietii mi-am petrecut-o singura (adica necombinata). Unii oameni imi zic sa mai cobor si io standardele, ca doar am peste 30 de ani si ar fi bine sa am si eu un barbat langa mine, acolo. Ei bine, asta nu se poate. Mie ori imi place, ori nu. Si asta e o chestiune pe care n-o pot controla (desi mi-as dori), pentru ca tine mai mult de feromoni, compatibilitate si de felul in care ma face acel om sa ma simt. A fi intr-o relatie cu unu’ pe care sa nu-l plac cu adevarat, asta e cel mai ingrozitor lucru care mi se poate intampla. Ca si cum as trai intre niste gratii. Ca si cum nu as avea aer sa respir. Nu-s fericita ca sunt asa, dar c’est la vie. You can’t hurry love!
Pe aceasta cale, ii rog pe baietii cu care nu am vrut sa fiu in trecut si care, intre timp, si-au gasit iubirea vietii lor cu care traiesc o frumoasa poveste de dragoste, sa nu mai zica in stanga si dreapta despre mine “Eu oricum nu am vrut-o!” sau “Mie oricum nu-mi placea!”. Ii rog sa fie generosi si sa imi recunoasca si mie unicul talent, acela de a spune “Goodbye!”.
Un entry despre dublul standard in privinta relatiilor pe blogul Iuliei: Disperarea nu e sexy.
O dedicatie muzicala pentru cei care au trecut cel putin printr-o despartire: The Beatles – Hello, Goodbye
Sursa foto: Bobo Puppyhead Comics, inspiratia mea de zi cu zi.
