Ghilgamesh era regele orasului Uruk si era doua treimi zeu si o treime om. El s-a luptat cu Enkidu, un barbat crescut in salbaticie, singurul care ii putea tine piept, si cu care a devenit apoi prieten si frate. Impreuna, cei doi au parte de aventuri extraordinare: l-au ucis pe uriasul Huwawa si pe taurul cerului trimis de zeita Inanna.
Cand Enkidu a murit, Ghilgamesh a inteles ca nu este nici el nemuritor, si a inceput sa caute prin intreaga lume nemurirea. El l-a intalnit pe singurul om care a primit nemurirea de la zei, Utnapishtim, supravietuitorul potopului. Acesta i-a daruit lui Ghilgamesh o floare care, la batranete, i-ar putea readuce tineretea, insa pe drumul de intoarcere, un sarpe i-a furat floarea si a mancat-o. Ghilgamesh a ramas nemuritor doar prin constructiile si prin aventurile sale.
Cam asta e povestea Epopeei lui Ghilgamesh, pusa in scena la Teatrul Odeon de regizorul Dragos Galgotiu. Dau copy/paste la declaratia lui din comunicatul de presa primit de la Tamara: “Ceea ce ma atrage, ceea ce m-a atras sa fac Ghilgamesh pe o scena de teatru, ceea ce mi s-a parut enorm de seducator in prima poveste scrisa a lumii, povestea in care cineva cauta fericirea, se ia la bataie cu imposibilul, apoi e tulburat de moarte si vrea nemurirea, vrea mereu ceva imposibil, ceea ce m-a atras e posibilitatea de-a trai sau de-a retrai pe scena un vis al omenirii, unul dintre visele pe care le avem in noi, e desenat in noi, e scris in carne sau in suflet, nu e un vis personal, nu e o dorinta personala, e mai intens, mai dureros, mai adanc inauntru, traieste in noi, e ca un secret mare, e ceva care anima irational gesturile multor oameni, ii impinge spre ceva necunoscut, tulburandu-i...”
Fiindca nu-s critic de teatru, scriu – ca de obicei – ce m-a impresionat pe mine in piesa. Actorii de la Odeon reusesc, de fiecare data, sa transmita cu mare acuratete emotiile: de la iubire, atractie fizica, la panica, anxietate existentiala, ura, disperare, respingere, razbunare.
Mi-au mai placut costumele – in special taurul cerului din poza – si hainele bogate, aurii, ale lui Ghilgamesh. Mi-a placut decorul de la inceput, cu niste carti vechi, uriase, in rafturi. Si scena cu acel cub transparent in care dansa o fiinta infasurata intr-un giulgiu – mi-am imaginat cum ar fi sa faci la psiholog testul cubului pe bune, teatrul Odeon ar avea in dotare decorul necesar!
Din revista Canava am citit ca Inanna, zeita iubirii, era denumita de catre babilonieni Ishtar. Asta m-a facut sa o plac pe loc, 
fiindca – chiar daca in piesa avea un rol negativ, de iubita nestatornica si cruda – noi doua ne cunoastem de foarte mult timp. La Pergamon Museum, in Berlin, exista o zona dedicata civilizatiei asiro-babiloniene in care e reprodusa, la dimensiunile originale, poarta lui Ishtar (Ishtar Gate). Nu o poti uita, odata ce ai vazut-o, pentru ca este foarte albastra si are margarete albe, dragoni si tauri.
Piesa dureaza trei ore, unele versuri se repeta ca o litanie si sunt multe nume cu sonoritate ciudata. Cel mai bine este ca, inainte de a merge la teatru, sa citesti un pic despre Ghilgamesh si civilizatia babiloniana. Si despre potop, ca sa vezi ce deosebiri sunt fata de istoria lui Noe din cartea Genezei.
Foto © Mihaela Marin.
