Ieri am fost la masa cu colegii si, la un moment dat, discutia a alunecat catre planurile pe termen lung versus concentrarea pe prezent. Mihaela a zis atunci despre mine ca as fi dintre aia cu “traieste clipa”. A sunat ca si cum as fi unul dintre indivizii aia superficiali care traiesc viata la maxim, se distreaza si nu ii pasa de ce se va intampla cu el peste 20, 30 sau 50 de ani.
De fapt, eu chiar traiesc clipa, dar nu in felul ala. Eu sunt concentrata pe prezent pentru ca nu am alta solutie: sunt atat de coplesita de lucrurile care trebuie facute azi, daca se poate chiar ieri, incat nu am timp si energie sa imi mai pese ce-o sa fie peste 30 de ani. Nu e prima data cand ma simt atat de obosita. Ma uitam in seara asta la entry-uri mai vechi de pe blog, in care enumeram miliardele de nimicuri care ma aduc in stadiul sa nu-mi mai doresc altceva decat dispar undeva si sa dooooooorm.
Azi, in timp ce mergeam pe strada, mi-am dat seama ca mi-am pierdut speranta ca va fi, candva, mai bine. Numarul de nimicuri zilnice nu se va micsora, iar problemele nu vor deveni mai usor de rezolvat. Satisfactiile nu vor creste, iar oamenii pe care ma pot baza nu se vor inmulti. Nu vreau sa ma gandesc la viitor, pentru ca nu vad nimic luminos acolo. Ma concentrez asupra prezentului si merg cu pasi mici.
Si ma gandesc ca viata asta e doar o chestiune de timp: cat timp mai am pana mi se termina resursele. Probabil ca, dupa aceea, ma voi putea odihni.
