Sa mai zica cineva ca nu stau la cratita!
Poza e facuta martea trecuta, in decorul emisiunii “Pofta buna!” realizata de Olguta Zamfirescu si Viorica Uba la SperantaTV. Dupa filmarile la emisiunea asta, norocosii care-s la munca mananca tot felul de bunatati. Eu, de exemplu, am luat doua bucati de drob vegetarian foarte, foarte gustos si am descoperit ca pastarnacul nu e imposibil de mancat, daca face parte dintr-o friptura de legume cu sos.
Femeile sunt mai putin fericite decat barbatii, indiferent de nivelul de educatie, status marital, social sau economic, de etnie, tara de provenienta sau daca au sau nu au copii, arata General Social Survey.
Am ajuns la aceasta informatie printr-un material publicat in Adventist Review, revista religioasa care incearca sa raspunda la intrebarea “De ce sunt atat de multe femei nefericite”. Articolul este semnat de Albert Mohler, presedintele Southern Theological Baptist Seminary si pledeaza, in opinia mea, pentru valorile traditionale. Femeile sunt nefericite din cauza feminismului, care a adus cu sine mai mult decat libertate si mii de posibilitati: a adus schimbare, multe femei simtindu-se inconfortabil in urma acestei “revolutii”. Feminismul are legatura cu puterea, nu cu fericirea.
Perspectiva din care este privita fericirea feminina in acest articol mi s-a parut putin limitata. Pe mine, una, nu ma multumeste explicatia “femeile sunt nefericite din cauza feminismului”. Asa ca am cautat sursele pe care le-a citat autorul: articolul lui Mawreen Dowd din The New York Times si pe cel al lui Nancy Gibbs din Time. Primul articol arata ca nivelul de satisfactie si fericire al femeilor este mai scazut pentru ca ele sunt coplestie de mai multe responsabilitati: pe langa serviciu, ele intra in “schimbul doi” cand ajung acasa si incep sa faca mancare, sa aiba grija de copii si gospodarie. Femeile cer foarte mult de la ele insele si asta genereaza stres. Al doilea articol vorbeste despre schimbari in dinamica intregii societati, afirmand ca lucrurile in care femeile si barbatii sunt de acord sunt mult mai numeroase decat se crede. Pentru toti sunt importante munca, sanatatea, banii, familia si copiii. Adaptarea la viata moderna este o provocare pentru toata lumea. De aceea, importanta este cooperarea si negocierea, pentru ca ambele sexe sa isi poata implini asteptarile.
Problema este ca, pentru negociere, e nevoie de doua parti. Si mi se pare ca, in prezent, barbatilor le este mult mai bine ca in trecut: nevestele lor aduc bani in casa, dar au grija si de gospodarie, bucatarie si cresterea copiilor in acelasi timp. Femeile nu-s mai nefericite din cauza feminismului sau a posibilitatilor de alegere, ci din cauza suprasolicitarii, presiunii si sentimentului de vinovatie ca nu le pot face pe toate perfect. Nu cred ca o persoana care se naste cu un anumit potential ar putea fi fericita daca ar ramane needucata, izolata social si dependenta economic.
A, daca o femeie alege sa stea acasa pentru o vreme ca sa aiba grija de copii, bravo ei! Inseamna ca renunta la sine pentru binele acestora. De cealalta parte, nu vad ce beneficiu ar putea avea copiii care se nasc in ziua de azi daca mama lor ar fi ignoranta si limitata.
Mie imi pare rau de un singur lucru. Datorita unor articole scrise de barbati traditionalisti, care au tot interesul ca lucurile sa nu se schimbe, datorita educatiei din familiile traditionaliste, se va ajunge la negocierea si cooperarea de care vorbeam mai sus cand va fi mult prea tarziu pentru mine. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma obisnuiesc cu ideea ca da, poate ca nu experimentez fericirea si siguranta din globul de sticla, dar cel putin sunt libera sa fiu ceea ce imi doresc si pot sa fiu.
In ultima vreme, m-am tot ciocnit de aceasta imagine pe diverse bloguri, de la Joseph Mallozzi, scenaristul lu’ Stargate, pana la un aparent inofensiv blog de design si am cautat un pic pe net sa inteleg si eu despre ce e vorba.
Rosie the Riveter este un simbol cultural american care le reprezinta pe femeile care au inceput sa munceasca in fabricile de munitie in perioada celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce barbatii se casapeau unii pe altii pe front. Imaginea a avut ca sursa de inspiratie femei reale precum Rose Will Monroe, Rosalind P. Walter sau Rose Bonavita. Cei interesati pot gasi informatii despre istoria lor pe American National Biography Online sau pot cumpara produse Rosie the Riveter de pe pagina oficiala a trustului.
Ce legatura are asta cu mine si de ce am simtit nevoia sa pun poza asta la mine pe blog? Pai e destul de clar. Daca te uiti la mine din exterior, par o femeie de cariera. Nu topesc aliaje si nici nu car fiare, dar muncesc mult si in domenii relativ diferite. Am ajuns aici nu datorita unui plan elaborat si urmat cu perseverenta din copilarie si nici din dorinta de a deveni femeie puternica. A fost pur si simplu un lung sir de alegeri marunte, aparent nesemnificative, care m-au facut ceea ce sunt azi. Incapacitatea mea de a alege o singura meserie, o dragoste neimplinita, pasiunea pentru jurnalism, muzica, radio, invatamant. Dorinta (aproape patologica) de perfectionare si curiozitatea.
Cu toate astea, ma gandesc ca aceste Rosies the Riveter din trecut pun prea multa presiune pe noi, cele de azi. Doar avand o profesie dificila, masculina, doar concurand cu barbatii iti poti dovedi valoarea. Ceea ce nu este adevarat! Femeile alea care munceau in fabrici si uzine nu aveau incotro! Cineva trebuia sa se sacrifice si sa construiasca bombe! Poate ca ele ar fi preferat sa fie brutarese sau secretare, dar uite ca nu s-a putut!
In ziua de azi, este mult mai bine: avem libertatea de a ne alege profesia in functie de aptitudinile sau pasiunile noastre. Eu, una, asa am facut si, in general, sunt multumita de viata mea. Cand se aglomereaza, insa, lucrurile si incep sa ma simt coplesita de munca, ma gandesc ce bine ar fi fost daca femeile nu s-ar fi emancipat deloc si ar fi ramas blande, supuse, crosetand sau brodand tapiserii si avand grija de gospodarie. N-ar fi avut nevoie de muschi si nici de prea mult creier si nu le-ar fi durut capul de grija zilei de maine. Singurele probleme ar fi fost ca au gresit modelul sau ca a dat ciorba in foc.
Poate ca maine o sa gandesc altceva, insa azi le urasc pe toate feministele alea care m-au pus pe mine sa muncesc si sa invat nonstop. Rosie poate sa faca asta! Eu, insa, nu!
Ieri am reusit, in sfarsit, sa fac si eu pasta de avocado a la Moeciu. Am folosit 2 fructe de avocado, o jumatate de lamaie si 2 catei de usturoi + 10 minute din timpul meu pretios.
Acum sa nu va inverziti de pofta, ca va fac si voua daca vreti. Numai sa imi spuneti!
Acest asa-zis aragaz poate fi pus pe orice suprafata plata, poate chiar pe parchet. Apoi, se pune in priza si gata, mancarea se incalzeste.
Daca as avea acest aragaz, as putea sa imi transform bucataria in living 
Sursa: Yanko Design
Sambata seara am fost la verisoara mea, Mariana, sa il vad pe nepotelul Naty inainte sa intre la facultate. 
In timp ce el a tras un pui de somn, noi, fetele, am facut rapid un tiramisu economic. Sau, mai exact, Mariana a facut tiramisu, iar eu am facut poze. Daca o tin asa, in curand voi avea o carte de bucate in miniatura aici, pe blog, si voi lasa impresia ca stau toata ziua in bucatarie si gatesc. Adevarul e ca as face orice fel de mancare, as calca chiar si camasi, numai sa nu scriu la referatele pentru doctorat!
Ingrediente: 400 g de piscoturi, 150 ml de cafea, 100 g de branza topita cu smantana Hochland, 100 g de zahar pudra, 200 g de iaurt Danone, 100 g de frisca, 50 ml de esenta de rom, 30 g de cacao.
Se pune esenta de rom in cafea, se aseaza un strat de piscoturi in tava sau cutie si se insiropeaza. Separat, se amesteca branza topita cu zaharul pudra pana se face o pasta, se adauga iaurtul si frisca*. Apoi, crema se intinde peste primul strat de piscoturi, deasupra se pune al doilea rand de piscoturi, se insiropeaza din nou cu cafea cu rom si se acopera cu alt strat de crema. La final, se presara cacao** deasupra.
* Frisca nu se amesteca circular, cum credeam eu, ci se ridica usor cu lingura ca atunci cand mananci supa. In felul acesta, zice Mariana, frisca nu se “lasa”, ci ramane spumoasa.
** Daca vrei sa presari cacao deasupra prajiturii, nu arunci cu punga si nici nu o iei intre degete si o presari ca pe sare. Folosesti o strecuratoare mica si o presari relativ omogen, ca in imaginea de mai sus.
Concluzie 1. Ca sa ajungi bucatareasa (nu ca eu mi-as dori asta, dar simt nevoia sa trag o concluzie 1), trebuie indeplinite doua conditii esentiale: a. sa ai de la cine sa inveti secretele astea aparent nesemnificative, dar care iti fac viata mai usoara; b. sa ai foarte mult de scris pentru doctorat, sa nu ai chef de munca si sa spui “Dom’le, nevoile fiziologice trebuie satisfacute inainte de cele de autorealizare!”.
Concluzie 2. Acest entry ma incadreaza si pe mine (?!) in noul val de gospodine care fac iţe si uţe, apoi isi impartasesc experienta pe net si formeaza clanuri, ca jucatorii de warcraft.
Betty Bossi este o companie care a aparut ca raspuns la nevoia de informare a… gospodinelor! Jurnalul Betty Bossi s-a nascut pe 1 aprilie 1956 in Elvetia si a fost urmat de aparitia de carti de bucate si de oferte speciale pentru abonati – diferite ustensile de bucatarie. In 1995, marca Betty Bossy a intrat in portofoliul Ringier iar in ‘98 s-a lansat online ca unul dintre primele portaluri cu informatii culinare si despre gospodarie. In 2001 a aparut si emisiunea TV “al dente“.
Am aflat toate astea pornind de la un articol de pe Yanko Design despre frumoasa razatoare de mai sus, care transforma legumele in fasii inguste ca spaghetele. Asta pentru ca salata sa nu fie numai apetisanta, dar sa arate si foarte bine!
Site-ul Betty Bossi: www.bettybossi.ch
Acesta este un vas plin cu bucatele de rabarbar din productia proprie a mamei mele. Ieri am vazut pentru prima data cum arata, iar In seara asta am facut, experimental, prajitura & compot. De anul trecut visez la asta pentru ca, la Sighisoara, aveau aceasta prajitura in meniu si ne-a fost pofta, dar “se trecuse” rabarbarul, cata nerusinare!
Pun aici reteta cu poze din timpul prepararii, ca pe orice site culinar care se respecta. Pozele sunt facute insa cu telefonul Nokia 6101, deci nu au o calitate prea grozava
Ingrediente:
Pentru blat: 300 g faina, 200 zahar sau 150 g fructoza, 100 ml ulei, 5 galbenusuri, 10-12 linguri de lapte, praf de copt, coaja de lamaie.
Pentru umplutura: un castron cu 15-20 de tije de rabarbar taiate in bucati, 5 linguri zahar sau 3 de fructoza, 3-4 linguri pesmet, scortisoara.
Pentru bezea: 5 alburusi, 150 g zahar sau 2 linguri fructoza.
Mod de preparare:
Se bat bine galbenusurile cu zaharul, se adauga treptat faina, uleiul, laptele, praful de copt si coaja de lamaie. Coca se aseaza in tava unsa cu ulei si tapetata cu faina. Se pune la cuptor aprox. 15 minute, pana se rumeneste.
Intre timp se dau tijele de rabarbar prin blender pentru a se marunti putin, se adauga zaharul, pesmetul si scortisoara. Compozitia se intinde peste blatul rumenit si se mai pune 10 minute la cuptor.
Ultima etapa: se bat albusurile cu zaharul si se face o bezea, care se intinde peste prajitura si se mai lasa cateva minute la cuptor.
Iata si rezultatul final: o prajitura dulce-acrisoara cu blat pufos.
Pofta buna tuturor!
In sfarsit, dupa 31 de ani de viata si doua licente, m-am hotarit ce vreau sa fac in viata. Nici stomatologie, nici relatii publice. Nici jurnalism, nici muzica, nici radio, nici invatamant, nici marketing. De fapt, nu mai vreau la nici un serviciu. Deloc. Niciodata.
Vreau sa fiu casnica, sa ma trezesc la 8 dimineatza si sa stau la cafeluta impreuna cu vecina mea, casnica si ea. Sa ma uit la Gray’s Anatomy, sa fac ciorbita de perisoare si branza cu marar, sa sterg praful si sa dau cu aspiratorul si sa ma plimb in parc.
Pentru documentare: Retro Housewife.
Seara m-as duce la film sau la teatru, la concerte de muzica simfonica sau in mall. As citi toate cartile adunate pe rafturi si m-as duce sa fac voluntariat si sa plantez pomisori. Va asigur ca nu m-as plictisi.
Deci, vreau sa fiu casnica. Imi mai ramane de rezolvat principala problema: tre’ sa gasesc un sponsor!
Foto de aici.
Aseara, pe la ora 9.45, cand am intrat in casa, am pus la cuptor niste nuggets congelati, cumparati din supermarket intr-una din zilele cand ma simteam femeie moderna, dar care totusi gateste.
Apoi m-am asezat la computer. Dupa o vreme, am inceput sa simt miros de mancare si m-am gandit, revoltata: “Cine e idiotul care face friptura la ora 10 noaptea?”
Deodata imi pica fisa: idiotul eram chiar eu, dar un idiot norocos, caci nuggets-urile nu s-au ars deloc si nici un alt accident domestic nu a avut loc.
