Mi se pare putin ciudat sa scriu despre felul in care ARATA o carte, in loc sa ma refer la continutul ei. Ce mare lucru? Niste foi tiparite cu negru pe alb, legate intre niste coperti din carton colorat! Eeee, uite ca nu-i chiar asa! Tocmai am primit de la prietena mea Roz “Nostalgia” lui Mircea Cartarescu, publicata de Humanitas intr-un format nou-nout si neobisnuit, folosit pentru prima data la noi in tara. Cartea va fi lansata joi, 28 ianuarie, impreuna cu Gazeta Sporturilor.

Faptul ca exista pdf-uri si ebooks ne usureaza foarte mult viata. Mie, insa, imi place sa-mi folosesc toate simturile cand citesc: sa simt hartia fina pe varful degetelor, sa ii ascult fosnetul, sa miros cerneala proaspata. Pentru astia ca mine, noua carticica este o adevarata bijuterie. Are dimensiunea unei casete audio si foi foarte subtiri, ca de Biblie, insumand aproximativ 570 de pagini micute. Cand o deschizi, insa, ai in fata o pagina normala de carte, cu un scris mare si usor de citit. Ca dovada, pana si oaia Aretha este cucerita de noua jucarie si isi petrece serile citind Mendebilul.

Acest nou format este denumit de Catalin Tolontan “cartea viitorului” si mi se pare o inventie tare simpatica. Este inca o dovada ca, indiferent de cat de mult se va dezvolta internetul, cartile tiparite nu vor disparea, ci se vor transforma si adapta la nevoile cititorilor.

De cand am primit mailu’ de la Humanitas cum ca a aparut CD audio cu povestea Oscar si tanti roz in lectura lui Florian Pitish, bat librariile. Aveti? Nu aveti? Cand primiti?

Oscar este un baietel care suferea de o boala terminala si stia ca va muri. Tanti Roz este o asistenta medicala foarte cool, fosta campioana (imaginara) la wrestling. Ea il invata pe copil sa isi traiasca ultima saptamana din viata pe repede-inainte, cate 10 ani intr-o zi. Astfel trece Oscar in goana prin adolescenta, tinerete, iubire, casnicie, dezamagire, prietenie, singuratate, pentru ca la finalul vietii sa plece sa se intalneasca acolo sus cu Dumnezeu.

Cartea lui Eric Emmanuel Schmitt te face sa plangi si sa razi, si de aceea insisit sa am CD-ul sa il ascult de Craciun! Pana in momentul acela viata mea nu va fi completa !!!

Un palat imens, cu coridoare intortocheata si inghetate, in care erau adunate visele tuturor supusilor imperiului otoman si analizate in cel mai mic detaliu. Un tanar prins in angrenajul birocratic, cufundat in lumea ireala a viselor sau pierdut in multimea de slujbasi care se inghesuie sa isi bea cafeaua si sa-si manance salepul*.

Se spunea ca Dumnezeu arunca visele asupra oamenilor si oricine poate avea premonitii. De aceea, obligatia supusilor era sa raporteze la slujbasii locali orice vis ar fi avut in timpul noptii. Acestia selectau visele mai importante si le trimiteau in capitala, la Tabir Saray, Palatul Viselor, cea mai de temut institutie a statului in care pana si ministrii intrau cu respect si teama.

Impartirea institutiei era simpla: Selectionarea, Interpretarea, Arhivele. In fiecare vineri se alegea Marele Vis, cel care era prezentat sultanului. Existau Maestrii Interpretarii, care aveau puterea de a influenta politica prin ideile pe care le alegeau si subliniau. Sinteza zilei cuprindea cele mai importante tendinte care apareau visurile tuturor oamenilor, inconstientul colectiv, care putea prezice miscari sociale, revolte, nemultumiri si dorinte. Existau lungi perioade de insomnie, dar si intensificari ale “visatului”, cand Palatul era bombardat de dosare.

Intregul mecanism era pus in slujba intereselor politice, iar oamenii care visau ceea ce devenea Marele Vis erau pionii inchisi in beciurile Palatului, pentru a descoperii sursa viziunilor din timpul noptii. Astfel, un zarzavagiu putea influenta soarta unui intreg neam sau putea declansa un macel.

Daca din tot ce exista pe pamant ar fi ramas doar arhiva Palatului Viselor, s-ar fi putut afla totul despre oamenii care au trait aici. S-ar fi putut reconstrui o lume deformata si rasturnata, dar care a existat intr-adevar in mintea oamenilor.

Traind permanent in lumea viselor, aceasta punea stapanire pe slujbasi, care incetau sa isi mai doreasca viata reala. Lumea exterioara li se parea cenusie si lipsita de stralucire fata de lumea viselor, dinamica si fascinanta. Si, pana la urma, cine poate spune cu exactitate care dintre lumi este cea reala?

*Salep: un fel de mancare pe baza de amidon, preparata din radacinile uscate ale unor orhidee din familiile Orchis si Eulophia, folosit uneori si ca medicament.

Palatul Viselor, Ismail Kadare, editura Humanitas. Recenzie pe Book Blog aici.