De cate ori nu simtim noi, cei care traim in marile aglomerari urbane, nevoia sa fugim undeva, pe un varf de munte, ca sa fim singuri si sa ne reculegem? Cam asta e tema principala a filmului Into the Wild.
Alexander Supertramp fuge de societate, forta ostila care ne transforma in sclavii propriului stil de viata, care ne dicteaza cum sa traim si sa gandim. El renunta la lucruri, chiar la oameni pentru natura si pentru a se gasi pe sine insusi. Este ca una dintre acele calatorii initiatice pe care adolescentii din triburile din jungla 
le fac pentru a deveni barbati. Eroul face focul, vaneaza, pescuieste, adica toate acele activitati care-l definesc pe barbatul primordial.
Singura lui problema a fost ca nu a supravietuit. Da, e adevarat, s-a contopit cu natura si nu vad ce alta moarte ar fi mai frumoasa, insa la 23 de ani trebuie sa traiesti! Sa razi, sa alergi, sa iubesti, sa muncesti, sa traiesti!
Societatea are rolul ei. Oamenii s-au unit, au inventat, au acumulat tocmai ca sa se ajute unii pe altii sa supravietuiasca atunci cand fortele naturii sunt ostile. Bine, noi acum traim intr-o permanenta exagerare, dar nici sa ajungi in cealalta extrema nu e sanatos. Supertramp a avut, totusi, nevoie de un autobuz parasit, de o pusca, de chibrituri, de o punga cu orez, de cartile lui si de cateva cunostinte elementare de mecanica.
Inainte de Alaska, el spunea: “Te inseli daca tu crezi ca fericirea vine in principal din relatiile umane. Dumnezeu a pus-o peste tot in jurul nostru. E in toate. Este in tot ce putem simti“. Pentru ca, dupa ce a trecut prin groaza, foame, singuratate, sa spuna ca “fericirea e reala numai cand este impartasita“.
Ar mai fi o discutie interesanta despre libertate, dar o las pentru alta zi.
Sigur, toate ideile astea de mai sus seamana cu acele comentarii-de-lemn la limba romana din liceu, care demonstreaza aspecte la care autorul operei nici macar nu a visat. Dar e asa frumos sa aberezi…
