In urma cu 12 ani locuiam in camin. Aveam o camera draguta, cu tapet pe pereti si o baie cu faianta roz si gresie albastru inchis. Colega mea de camera de atunci cumpara sapun Protex si, nu stiu prin ce mecanism, asociez mirosul acela aproape medicinal cu anii petrecuti in Regie.
Imi amintesc frica: eram pentru prima data, singura in lumea larga. In prima seara petrecuta in camin stateam turceste in pat, sub un perete plin de ursuleti de plus, si plangeam. Aveam o bluza mov pe care scria “Gott erleben”. Ce ironie…
Imi amintesc insa si surpriza: colega de camera era (si inca mai este) inteligenta si empatica si, desi ma straduiesc sa nu folosesc sabloane in entry-urile mele, singurul cuvant capabil sa descrie ce se intampla intre noi este “rezonanta”.
Stiu, unii mi-ar putea spune ca m-am identificat cu ea si ca, de fapt, suntem diferiti de orice alt om de pe suprafata pamantului. Stiu, altii mi-ar putea spune ca nevoia asta de simbioza este fireasca si ca fiecare cautam sa reconstruim, in relatiile noastre, siguranta din viata intrauterina. Stiu, odata cu maturizarea ne diferentiem si devine din ce in ce mai greu sa gasim oameni cu care sa semanam la felul in care percepem realitatea, rationam sau simtim. Zi de zi, in zeci de conversatii, vad cum lucrurile sunt luate exact asa cum par la prima vedere si, obosita de atatea explicatii care, nici ele, nu-s intotdeauna intelese, prefer sa nu mai zic nimic.
Totusi, in noaptea asta, mirosul de sapun Protex mi-a amintit ce placut era in perioada aceea cand, in viata mea, exista o persoana care percepea, fara sa fie nevoie de explicatii, toate straturile de semnificatii pe care o propozitie simpla le purta in ea. Da, in lumea asta superficiala, as avea nevoie de cineva cu care sa rezonez sau care, cel putin, sa ma lase sa-mi construiesc eu iluzia asta.
