Tag: mission statement

Probabil ca cei mai multi oameni nu au fost pregatiti pentru expansiunea acestei forme noi de comunicare, blogul. De aceea, unii reactioneaza oarecum violent la opiniile personale publicate online. Scriam aici despre doi prieteni care au avut neplaceri in viata reala datorita lucrurilor scrise pe blog. Asta se intampla pentru ca cei mai multi nu sunt dispusi sa isi asume responsabilitatea pentru faptele lor. Iti fac mizerii in lumea reala si, daca nu ai avea blog, nu ar exista nici o consecinta. Ar scapa basma curata, pentru ca inca nu am auzit pe nimeni care sa depuna plangere pentru agresiune morala! )

Vreau sa accentuez o idee importanta: un blog nu este un ziar iar un blogger nu este un jurnalist. Cititi aici un articol pe aceasta tema, scris de un pusti istet pe nume Vlad Stoiculescu. A, ca sunt jurnalisti care scriu bloguri de succes, asta e alta poveste. Un blogger nu ar trebui sa aiba pretentia ca prezinta adevarul obiectiv, ci propria sa varianta asupra lucrurilor. Subiectivismul declarat deosebeste blogging-ul de jurnalism, care se declara obiectiv. Desi cunoastem cu totii ca exista PR-uri, materiale platite, grupuri de interese si filtre personale care pun sub semnul indoielii obiectivitatea mass media. Chiar si un focus grup realizat de un semi-profesionist musteshte de personalitatea celui implicat in analiza datelor!

Emily Gould este o jurnalista care a facut aceatsa confuzie: scriind diferite barfe despre vedete pe gawker.com, ea a sustinut ca face jurnalism. Jimmiy Kimmel a acuzat-o in aceasta emisiune ca, transmitand astfel de informatii, pune in pericol viata vedetelor. In plus, ceea ce publica ea nu era cu siguranta adevarat, pentru ca nu verifica sursele si nu avea documentare pentru informatiile postate pe site. Emily isi povesteste in New York Times experienta de blogger, in materialul numit Exposed. Articolul de 10 pagini se invarte in jurul ideii ca, expunandu-ti prea mult din viata personala, poti ajunge la stari de anxietate si de nesiguranta, pentru ca le oferi, practic, oamenilor, harta punctelor tale slabe. De asemenea, trebuie sa existe un echilibru, dar si o distanta intre viata reala si cea online.

Am adus in discutie acest articol pentru ca am avut si eu, anul acesta, sentimentul ca sunt expusa. Scriind pe blogul de pe yahoo si avand suficiente accesari si comentarii, am avut initial un sentiment bun: iata ca viata mea este insemnata undeva, ma pot intoarce oricand sa vad ce am facut si ce semnificatie a avut asta pentru mine. De la un moment dat incolo, insa, am realizat ca o serie de persoane imi citesc blogul nu pentru ca li se pare interesant, ci pentru ca au o curiozitate bolnavicioasa in a vedea in ce fel o dau in bara! Sau pentru a avea subiecte de barfa cu prietenii la o cafea, sau pentru a sti unde sa ma loveasca atunci cand va veni momentul. Am avut senzatia clara ca ochii lor unsurosi imi intrau in viata reala si o murdareau si, de aceea, nu am mai scris decat ocazional. Articolul lui Emily Gould m-a facut sa ma gandesc la aceasta balanta intre ce sa spun si ce sa tin pentru mine si de aceea am ales sa inchid blogul de pe yahoo si sa il pastrez pe cel de pe wordpress, care e mai putin vizitat si care are optiunea “keep this post private”.

Partea buna este ca, petrecand mai putin timp online scriind despre viata, am inceput chiar sa am o viata: am musafiri, ies la terasa, merg la mare, la munte, la congrese, la film, la teatru sau, cine stie, poate o sa ma duc si la Roma!