Imi amintesc de e-mailul dat acum cativa ani de o fosta colega, care se autoelogia spunand: “nu am timp de disimulate modestii”. Am pastrat mesajul asta intr-un folder, pentru ca mi s-a parut un exemplu foarte amuzant de aroganta si siguranta de sine. Indiferent daca acea persoana era sau nu competenta, stilul in care isi afisa in public rezultatele muncii mi s-a parut exagerat. Nu degeaba se spune ca “tonul face muzica”.
Am avut intotdeauna o usoara indoiala cu privire la oamenii foarte siguri de ei si plini de tupeu. Mi se pare ca, pe masura ce stii mai multe, incepi sa iti dai seama de marea ta ignoranta si, ca urmare, devii mai modest. Am mai scris despre asta acum un an si jumatate, in entry-ul “Stiu ca nu stiu“.
Imi vine foarte greu sa lucrez cu oamenii care n-au timp de “disimulate modestii”. Pentru ca, in cazul lor, nu conteaza subiectul, povestea sau oamenii din jur care fac ceva extraordinar, ci lupta pentru putere. Legea junglei: cine da mai mult din gura si face mai multe valuri, cine seamana panica in mintile celor din jur si are ultimul cuvant, ala invinge.
Din fericire, in momentul asta al vietii mele nu mai sunt silita sa lupt cu nimeni si nu mai demonstrez nimanui nimic. Si am prieteni care vad foarte limpede lucrurile. Le vad cu inima.
