Cercetatorii americani spun ca maturitatea emotionala inseamna (printre altele) sa fii in contact cu realitatea, sa iti recunosti nevoile si sa faci ceea ce este posibil in prezent pentru a ti le indeplini. De exemplu, daca iti e foame, primul pas e sa iti dai seama ca starea de disconfort pe care o ai se datoreaza unei nevoi nesatisfacute – cea de alimentatie. Apoi, trebuie sa privesti in jur si sa evaluezi ce posibilitati de rezolvare iti ofera realitatea. Pasul trei – iti cumperi ceva de mancare, ceri o bucatica de paine unui trecator sau decizi sa amani o vreme actiunea si sa mananci cand ajungi acasa.
Cand vine vorba de nevoi psihologice, insa, intram intr-o zona tabu. Oamenii care au proasta inspiratie sa recunoasca faptul ca au nevoie de prietenie, afectiune sau suport sunt considerati slabi. Si ce poate fi mai rau in societatea de azi, in care doar cei puternici si frumosi sunt apreciati, decat sa manifesti slabiciune? Asa ca alegem sa nu recunoastem nici macar fata de noi insine ca ne este “foame” si ne izolam in turnul de fildes al autocontrolului.
Cand iti dai seama care sunt nevoile tale, nu mai ai ce sa faci, trebuie sa cobori de pe piedestal si sa ai curajul sa te privesti exact asa cum esti, iar asta este infricosator. Cand risti si recunosti in fata altui om care sunt nevoile tale, simti cat de vulnerabil si usor de ranit esti, deci ai, si aici, nevoie de curaj.
Iar daca recunosti care sunt nevoile tale si, fiind in contact cu realitatea, iti dai seama ca nu ai nici cea mai mica sansa de a ti le indeplini, atunci ai, din nou, nevoie de curaj pentru a cauta ceva care aduca o usoara compensare sau pentru a-ti folosi, o vreme, resursele proprii. De exemplu, esti in desert si nu ai de unde sa iti cumperi mancare, asa ca rozi o radacina uscata sau iti extragi energia din propriile rezerve adipoase.
Sa fii observatorul lucid al propriilor stari si al modului in care te zbati sa supravietuiesti in hatisul existentei este putin tagic. Sunt situatii in care, pur si simplu, nu ai ce sa faci. Trebuie sa te asezi si sa astepti ca disconfortul, teama sau durerea sa treaca. Dar, tocmai pentru ca stii ca toate trec, e si putin comic: “Ia uite, ma, ce mi se intampla! Mi se intampla viata!”.
In momentul in care incetezi sa te mai iei foarte in serios, realitatea devine suportabila.
