Acum cateva saptamani am cunoscut o persoana cu tulburare afectiva bipolara care simtea vibratiile aerului, o persoana pitoreasca si foarte placuta. Mi-am adus aminte de ea vazand filmul Mr. Jones, cu Richard Gere in rolul unui maniaco-depresiv inteligent, atractiv, irezistibil.
Eu nu am fost niciodata normal. La trei ani cantam la pian Mozart, la 12 ani citisem tot ce era de citit. La 18 ani eram centrul universului, iar apoi m-am trezit intr-un spital de nebuni. Nimeni nu ma vrea prin preajma, sunt o mult prea mare bataie de cap. Am nevoie de momentele mele de extaz, sunt dependent de ele si, chiar daca stiu ca sunt urmate de deznadejdea cea mai adanca, imi asum acest risc.
De Mr. Jones se indragosteste psihiatra Elisabeth (Lena Olin), care se teme ca – dupa ce el se va arunca de pe un pod sau isi va taia venele – va ramane cu un imens si complet neprofesional gol in suflet. Ii lasam la finalul filmului impreuna pe un acoperis, desi ar fi fost interesant sa vedem si cum decurge viata de zi cu zi de dupa happy end.
Mr. Jones si-ar fi dorit sa zboare, dar nu poate.
