Asta e putin inspaimantator, pentru ca, incepand de maine, va trebui sa invat sa traiesc si altfel – fara referate si proiecte, fara examene. Nu voi mai avea nimic de terminat, toate lucrurile importante si pentru care merita sa lupt fiind in urma mea. Va trebui sa imi gasesc obiective si motivatii noi.

Deocamdata, insa, ma odihnesc un pic.

Il puteti gasi dand click pe linkul de mai jos. Cand am rezultatele, vi le voi comunica tot aici, pe blog.

Chestionar Facebook.

Acum doua saptamani am terminat doctoratul, cea mai importanta scoala pe care o puteam urma in viata asta. Pana acum, am avut permanent cate o scuza de la a face lucrurile pe care le doream. Vedeti, eram ocupata fie cu examenele, fie cu referatele, fie cu cercetarile experimentale, cu teza sau cu prezentarea finala. De-acum inainte, s-a cam terminat cu copilaria si va trebui sa devin adult. Nu voi mai putea evita sa platesc facturile, sa imi termin de decorat casa, sa cant intr-un cor, sa merg la medicul de familie, sa vizitez New York-ul, sa mananc mancare gatita de mine.

De acum inainte, voi avea timp. Chestia asta este putin infricosatoare.

Un coleg foarte de treaba si serios a venit cu o veche dilema: ce te-ar face mai fericit, o viata de singuratate, avand doua facultati, sau o viata de familie, cu doi copii? A inceput o discutie foarte aprinsa care ar fi putut tine tot restul zilei, noaptea si ziua urmatoare. S-a amintit, in treacat, despre faptul ca unele persoane casatorite sunt mai putin fericite ca altele necasatorite, ca au probleme diferite, dar care le solicita la fel de mult, ca un copil trebuie sa se nasca intr-o familie in care parintii sa se iubeasca si sa ii asigure un mediu armonios si ca noi, de fapt, nu discutam despre cazuri concrete, ci stabilim valori.

Chestia e ca discutia a pornit de la urmatoarele alternative: ori casatorie si copii, ori doua facultati. Care situatie ti-ar aduce o fericire mai mare? Asta mi-a amintit de ce scria Maslow*: aceste lucruri nu trebuie privite ca alternative care se exclud reciproc, pentru ca, de regula, odata ce ti-ai satisfacut o nevoie, apare alta, superioara. El observa la persoanele aflate in procesul de actualizare a sinelui rezolvarea dihotomiilor. De fapt, ratiunea si emotiile, trupul si inima, instinctul si vointa sunt sinergice, fara conflict intre ele si conduc spre aceeasi conlcuzie.

Pentru a fi completa, o persoana are nevoie si de mancare si odihna, si de dragoste si siguranta, si de apartenenta la familie, si de satisfactie profesionala, si de stimulare intelectuala si deschidere spre cunoastere, si de satisfactii estetice obtinute prin arta, dar si de viata spirituala.

Deci e greu. De-aia sunt asa de putini oameni care chiar isi actualizeaza sinele zilele astea

*Abraham Maslow, Motivatie si personalitate, Editura Trei, pp. 30-31 si 301.

1. crescatorul de porumbei se numeste columbofil
2. gunoierul se numeste operator ecologic.

Iata si cateva perle din testele copiilor:

• mama mea este cofetareaţă.
• mie imi place mancarea gatita, ciocolata si pita facuta in casa.
• eu ma spal pe dinti cu pasta de dinti cu flori.

Si nu ma pot abtine sa nu fac 3 comentarii la datele factuale scrise de copii pe hartie. Am gasit niste copii cu 3-4 nume mici. Erau multi de Mario, Fernando, ba chiar Alpacino si Madona. Un cobil se sbala be dindzi gu Golgate. Un alt elev are tatal politist, iar mama lucreaza la Cazino. Imi imaginez ce poveste frumoasa de iubire s-a infiripat intre cei doi, la inceputurile relatiei lor! As putea face un scenariu pentru un serial, CSI Ferentari, dar asta dupa ce-mi termin teza.

In perioada asta a vietii mele, nu-s chiar OK. Pe langa faptul ca intepenesc in fiecare seara, pana pe la 1 noaptea, pe scaun scriind 0-1-0-0-2-0-1-0-0 intr-un tabel, mai am si o multime de maruntisuri de facut pentru la munca. Fiecare activitate, luata separat, este frumoasa si usoara. Adunate la un loc, insa, formeaza o avalansa de sub care, cu greu, reusesc sa mai vad lumina soarelui si sa mai respir.

Asadar, am: de facut emisiuni medicale si psiho-socio-filosofo-religioase, de conceput si inregistrat cateva reclame radio, de trimis voxurile la colegul care face spoturile pentru TV, de facut impreuna cu o prietena machete pentru reviste si layout-uri pentru materiale promotionale, de mers in parc si masurat latimea aleii, de desenat harta parcului cu amplasamentul corturilor, de fotografiat, de printat fotografiile, de urcat spotul despre sinucidere pe youtube, de programat reclame, de pus stiri pe site, de promovat evenimentul din decembrie, de facut trei chestionare diferite pentru studenti, de facut planuri pentru lucrari de diploma, de conceput sau corectat materialele pentru lucrarile practice de la anul intai, de luat periute de dinti pentru copii de la Colgate, de mers in scoli cu chestionare. Un coleg ma roaga sa ii verific chestionarul pentru doctoratul lui, altul sa ne vedem si sa facem capul de tabel in SPSS pentru proiectul lui, o colega vrea sa o ajut cu un referat pentru limba engleza. Trebuie sa cumpar un cadou din Kaufland, sa schimb cardul Sensiblu si sa-i fac baie masinutei Jeleu. Tre’ sa sterg praful si sa bag rufele la spalat.

Un amic ma intreba acum o saptamana ce am gatit bun. Paaaai… ia sa vedem: ciorba a la grec, sarmale, salata de vinete si pasta de avocado, prajitura cu miere si shake de banane cu kiwi. Hahahahahahahaha, v-am pacalit! Chiar ati crezut ca mai am timp sa gatesc?!

In acest context, regret din adancul inimii ca:

1. nu am 2 creiere capabile sa lucreze, in paralel, la capacitate maxima
2. pierd o gramada de vreme dormind si mancand
3. nu s-a inventat inca teleportarea si trebuie sa stau in trafic si sa caut locuri de parcare
4. am neaparata nevoie sa ma relaxez, sa ma joc Farmville si sa scriu pe blog.

Daca as avea cinci zile fara responsabilitati marunte, as termina teza de doctorat. Dar nu am. Si cred ca alergatura, stresul, noptile nedormite si toata aceasta lupta de a le face pe toate la timp chiar nu se merita. Acum, mai mult ca niciodata, vreau sa fiu casnica!!!

DAR…

Am 125 de pagini din teza de doctorat GATAAAAAAAAAAAA! Incep sa vad, palpaind anemic, luminita de la capatul tunelului!

Ieri am aplicat niste chestionare pentru doctoratul meu intr-o scoala de pe Prelungirea Ferentari si am ramas uimita ca, in 2009, exista cativa copii de clasa a treia care nu stiu sa citeasca si sa scrie, fiindca parintii nu ii aduc la scoala. Sa mai zic ca am gasit un baietel care a spus ca nu avea periuta de dinti proprie? Asta deja este un lux!

Scoala este in renovare, dar, chiar si asa, arata destul de bine. Clasele sunt frumos decorate, am vazut costume populare si floricele de hartie agatate de pereti. Invatatoarele sunt dragute si bine intentionate iar copiii sunt simpatici si inocenti, ca orice alt copil din lume, si poti colabora bine cu ei. Degeaba, insa, daca parintii sunt foarte, foarte saraci si nu au bani, timp si disponibilitate pentru copiii lor.

Am fost impresionata de ei mai ales in comparatie cu ceilalti copiii pe care i-am intalnit de-a lungul timpului. Timp de 3 ani jumate, am lucrat la reviste de parenting si am avut colaborari cu gradinite particulare cu program after-school, cluburi de inot, coruri de copii, edituri, organizatori de petreceri, producatori de costume, magazine de haine si jucarii. Exista o intreaga industrie destinata cresterii copilului. Cine beneficiaza, insa, de toate astea? Copiii care au parinti bogati. Diferenta intre un pusti care merge la cursurile FasTracKids si unul din Ferentari este uriasa si, cu cat trec anii si devin adulti, cu atat se adanceste prapastia dintre ei.

Din acest punct de vedere, oamenii nu sunt egali. Dar, inainte sa pun eticheta de “prost” sau “lenes” sau “nesimtit” unui individ, am o ezitare. Poate ca omul ala nu a avut un start bun in viata si nici sanse, poate nu isi da seama ca exista si mai mult decat face sau gandeste el. Poate ca, din moment ce eu am fost privilegiata, trebuie sa fiu ingaduitoare sau sa ii ajut cat pot pe cei care nu reusesc sa se ajute singuri.

Foarte putini oameni reusesc sa devina mai mult decat au fost la inceput.

Unul dintre studiile de la doctoratul meu are loc in Spitalul de Chirurgie de pe Calea Plevnei. Acolo sunt internati oameni cu diferite afectiuni grave, de la nevralgie de trigemen la abcese si tumori de tot soiul. Cei mai multi sunt varstnici si foarte amarati si ti se rupe sufletul cand le auzi povestile. Unii sunt singuri si abia asteapta sa povesteasca cuiva ce au patit ei si ce viata grea au avut. Nu reusesc sa completez mai mult de cinci teste de anxietate intr-o zi, pentru ca ma solicita si chiar ma tulbura conversatiile cu pacientii acestia.

Totusi, saptamana trecuta am intalnit o doamna optimista care-si insotea barbatul bolnav si care mi-a spus cum s-au casatorit ei la 16 ani si ce viata frumoasa au avut. Cum au ei douazeci si ceva de nepoti si stranepoti! Si cum, cand vin probleme multe si grele, lateste burta, ca doar le mai rezolva si Dumnezeu pe unele dintre ele!

Dupa asta, am fost si eu si am “latit burta” la propriu in Caffe & Latte, impreuna cu Claudia, cu un suc de portocale si o tarta cu legume.  Dupa care am fost la aerobic, caci burta prea lata nu da bine in poze.

Expresia “lateste burta” e un fel de hakuna matata autohtona.

Au venit foarte putine cadre didactice, nu prea inteleg ce s-a intamplat cu ele. A fost, insa, profa care mi-a coordonat mie lucrarea de licenta si am facut, cu 8 ani mai tarziu, poze.

Am vorbit cu multi dintre fostii studenti si am remarcat ca toti aveau aceeasi senzatie de usurare ca au scapat din aceasta facultate si dezamagire ca viata de student nu a fost asa cum se asteptau. Este foarte mult de tocit, ei nu sunt tratati cu respectul pe care orice fiinta umana il merita si invata, in primul rand, cum sa reziste la stres.

Iar am devenit prea serioasa ceea ce nu e in ton cu atmosfera de aseara. A fost o experienta interesanta sa ii vad pe studentii stresati de la examene in costume si rochii sclipitoare dansand si distrandu-se asa bine. A fost un happy end al unei povesti adevarate, prima din viata mea de teacher-ita.

P.S. Poze mai tarziu, cand am timp sa le descarc din aparat.

Later edit. Unii dintre fericitii absolventi vor sa plece din tara. Bravo lor!

Very later edit : pozele.

O parte din fosta grupa nr. 9: Monica, Cristina, eu, Elena, Tara si Alex.

O parte din fosta grupa nr. 8: Catalin, Malina, Stefan si Gabriel.

Dansatori.

Un molar superior foarte dulce. Sa mai comenteze cineva ceva despre torturile Stargate sau arici!

Peretii cei frumosi despre care va povesteam.