In seara asta am vazut (pentru a 36-a oara) Stapanul Inelelor si mi-am amintit de o chestie foarte amuzanta din serialul Stargate SG1. In episodul The Pegasus Project, dr. Bill Lee incearca sa le explice oamenilor de stiinta cum pot trimite ei un mesaj important catre nava Odyssey, aflata foarte, foarte, foarte departe, la capatul galaxiei Pegasus, langa o gaura neagra care bruia comunicatiile.
Ideea era simpla: vor transmite, din gura-n gura (adica din poarta stelara in poarta stelara), mesajul ca se apropie o nava-stup inamica. Dr. Lee este un om de stiinta (deci un tocilar) pasionat de Word of Warcraft, care isi petrece foarte mult timp in fata televizorului si calculatorului. El da ca exemplu modul in care cainii din 101 dalmatieni isi trimiteau vesti prin latratul de la asfintit (twilight bark). Oamenii de stiinta, toti in halate albe, se uita nedumeriti unul la celalalt. Cand, insa, dr. Lee le-a amintit de scena in care flacarile farului din Amon Din se aprind si ii cheama la lupta pe oameni, cercetatorii americani de la masa s-au luminat la fata si au dat aprobator din cap. Toti erau niste geeks care se uitau la Stapanul Inelelor.
Mie mi se pare foarte amuzanta aceasta scena din Stargate, probabil fiindca-s si eu, la randul meu, o tocilara cu halat alb.
In ziua de azi nu ne mai anuntam unii pe altii ca vin dusmanii aprinzand focuri pe dealuri, insa folosim acelasi procedeu in alte scopuri. Word of mouth (marketingul si publicitatea prin comunicare interpersonala, adica din gura-n gura, da?) este un domeniu de luat in seama, in conditiile astea de criza. Blogurile si retelele sociale sunt deja noile flacari din Amon Din.
Dintr-un articol publicat ieri pe blogul lui Joseph Malozzi, producatorul executiv al serialului Stargate, aflam ca numele urmatorului film SG1 va fi Stargate: Revolution si ca Andi Mikita va fi regizorul filmului Stargate: Extinction, continuarea si, sper eu, finalul seriei Atlantis. In acest context, 2010 va fi un an bun!
Dupa zece sezoane de Stargate SG1, doua filme – Continuum si The Ark of Truth – si cinci sezoane de Atlantis, ai zice ca nu prea mai ai ce inventa despre acest univers. Lorzii Sistemului au fost infranti, ultimul goa’uld extras din gazda sa umana, Anubis distrus de catre Oma Desala, Orienii ucisi de arma vrajitorului Merlin (care era, in realitate, un Strabun), Adria invinsa de Morgan Le Fay (care era, si ea, tot o fiinta inaltata), replicatorii din galaxia noastra transformati in pulbere si cei din galaxia Pegasus intr-un bulgare urias de metal, dr. Weir nr. 2 – replicatorul cu constiinta – plutind in deriva prin spatiu, wreith-ii… ei bine, aici ar mai fi loc de un happy end, Atlantisul plutind in oceanul Pacific…
Stargate Universe este, insa, ceva nou. Personajele nu mai sunt niste genii alese pe spranceana, cei mai buni dintre cei mai buni. Sunt niste oameni nepotriviti la locul nepotrivit. Un baiat foarte inteligent, dar care nu reusea sa isi gaseasca o slujba si petrecea luni de zile jucand jocuri pe calculator. Un paramedic care vroia sa isi dea demisia si sa plece la facultatea de medicina. Un reprezentant de resurse umane. Cativa ingineri supraponderali. Un soldat fara experienta in lupta, care ar fi trebuit sa devina preot. Un alt soldat, agresiv si cu inclinatii mistice, proaspat eliberat din arest. Fiica unui senator, venita intr-o vizita oficiala. Un bucatar de culoare. Un om de stiinta depresiv si antisocial.
Toti oamenii astia ajung, din greseala, pe o nava veche de sute de mii de ani, aflata la sute de mii de ani-lumina distanta de Pamant. Pe nava nu se intampla, practic, nimic. Nu apare nici o rasa extraterestra si nici nu intalnesc vreo noua forma de viata. Nu se lupta cu nimeni. In primele episoade, oamenii astia nepotriviti se chinuie sa supravietuiasca: sa aiba aer si energie pentru sistemele de suport ale vietii, sa nu arda de vii in apropierea unui soare. Este foarte frustrant, pentru ca situatiile sunt generatoare de anxietate, iar personajele repeta iar si iar: “Eu nici macar nu ar fi trebuit sa fiu aici!”.
Muzica (Joel Goldsmith) este putin sinistra si face atmosfera si mai apasatoare. Nu exista lumina naturala: soarele, daca apare, este un gigant cu lumina rosiatica si temperaturi uriase, aducatoare de moarte. Nu exista vegetatie, doar nava antica, parasita, de metal cenusiu cu hublouri acoperite de praf. Oamenii nu zambesc cu adevarat, din inima. Ei doar se sprijina unii pe altii sau se bucura ca au scapat cu viata. Chiar si cand se iubesc, e o disperare in apropierea lor, ca si cum dragostea ar tine moartea la distanta.
Sunt si lucruri frumoase, totusi. Eli Wallace (David Blue) aduce umor si culoare in poveste, iar Matthew Scott (Brian J. Smith) este plin de tinerete si vitalitate si are, in acelasi timp, o fragilitate si o inocenta care-ti fac inima sa se topeasca (efect similar cu cel generat de ochii lui Puss in Boots din Shrek). Doctorul Nicholas Rush (Robert Carlyle) este un cercetator insensibil si morocanos care si-a dedicat ani buni din viata studiului celui de-al noualea chevron si care vrea, mai mult decat orice altceva, sa descopere scopul navei Destiny. Personajele feminine nu sunt la fel de puternice ca in celelalte filme Stargate. Chloe Armstrong (Elyse Levesque) este fiica unui senator, educata la Harvard, care nu are, insa, nici o abilitate sau informatie care sa contribuie la supravietuirea grupului. Este, in schimb, o prezenta delicata de tip baby doll si, pana in prezent, o plac doi dintre eroii masculini (Eli si Matt). Camile Wrey (Ming-Na) este reprezentanta de resurse umane si are in jur de 40 de ani, zic eu; nu m-am lamurit inca ce rol joaca in serial. Paramedicul, Tamara Johansen (Alaina Huffman) este o blonda trista si nesigura care ascunde un secret. Vom afla, probabil, in episoadele urmatoare ca asteapta un bebe.
Astea-s primele mele impresii despre Stargate Universe. Il puteti urmari pe SyFy (sau va descurcati voi). Ma bucur ca nu seamana cu SG1 si Atlantis, cred ca ar fi fost plictisitor. Despre marketingul lu’ Stargate Universe scriu in alta duminica, fiindca acum ma duc sa traiesc putin si in lumea reala.
