Tag: spital

La maternitatea din Waldfriede, unde lucreaza matusa mea din Berlin, ai impresia ca esti intr-un hotel dintr-o statiune de odihna. Camerele sunt frumos decorate si au fotolii, sezlonguri, tablouri, mobilier adevarat. In sala de nasteri exista dotari pentru femeile care doresc sa nasca in apa sau stand ghemuite si nu pe masa. Fiecare mamica poate sta cu bebelusul dupa ce il naste (rooming in), iar taticii pot inchiria si ei camere pentru a sta aproape de progenitura.

Spitalul are curte mare, cu alei pavate frumos, cu banci si cu terasa unde poti bea cafea, suc sau alte lichide permise de medic. Nici macar o secunda nu ai impresia ca esti intr-un spital, iar asta e foarte bine pentru moralul pacientilor. Nu e ca la noi, unde te apuca deprimarea in momentul in care ai calcat intr-o institutie de sanatate. Mirosurile, intunericul si igrasia te lovesc in plin si, ca intr-o nuvela de Dino Buzzati, odata ce ai intrat in spital, esti condamnat. In Berlin ai conditiile asigurate ca sa dezvolti o atitudine pozitiva si sa ajuti procesul de vindecare.

Ce mi-a placut acolo este ca au o cutie pentru copiii abandonati. In felul asta, femeile care vor sa renunte la bebelusii cu care s-au ales in urma contactelor sexuale intamplatoare si neprotejate nu trebuie sa ii arunce la gunoi pe amaratii aia mici. Ii pun in cutia respectiva, numita Babywiege, iar in maternitate suna imediat alarma si asistentele se duc sa ia copilul. In cutia respectiva este intotdeauna o scrisoare pentru asa-zisa mama, in care i se comunica drepturile si durata in care are timp sa se razgandeasca si sa isi ceara copilul inapoi.

Asta inseamna ca acolo nu se inchid ochii si nu se traieste intr-o lume de vis, ci se accepta trista realitate. Exista copii abandonati, iar spitalul incearca sa tot ce se poate pentru ei. In conditiile in care unele dintre femeile care nasc copii nu numai ca nu ar merita aceasta favoare din partea Universului, dar ar trebui sterilizate si duse direct in Desertul Gobi.

La plecarea din maternitate, mamicile fericite primesc cate o poza si cate o felicitare cu datele copilului, sa o aiba amintire. Probabil ca, peste 50 de ani, vor fi si la noi astfel de institutii. Ce pacat ca eu voi avea 80 de ani si nu voi mai putea naste!