Aseara am vazut, pentru a 5-a oara, filmul “Mona Lisa Smile” si mi-am dat seama ca ma identific cu personajul interpretat de Julia Roberts (ce surpriza, nu-i asa?). Katherine Watson preda istoria artei la Wellesley College, locul in care fetele de familie buna capatau educatie pentru a deveni sotiile perfecte. Pe langa matematica, fizica si literatura, ele urmau si cursuri de bune maniere si de bucatarie. Miss Watson este o feminista si crede cu toata puterea ca femeile pot sa fie ceea ce vor ele sa fie. Ele nu trebuie neaparat sa devina gospodine, ci pot fi avocate, doctorite sau profesoare.
Katherine Watson este charismatica si originala, cele mai multe studente o iubesc si, chiar daca are un conflict cu Betty (Kirsten Dunst), in final reuseste sa schimbe ceva in bine in viata fetelor. Asta e primul punct in care, cel putin aspirational, ma identific cu personajul. Cel de-al doilea punct in care am gasit similitudini cu miss Watson este intoleranta la imperfectiune, ca sa zic asa 
. Cand descopera ca iubitul ei Bill (Dominic West) a mintit in legatura cu trecutul lui, a fost atat de dezamagita, incat nu a mai putut continua relatia cu un om in care nu mai avea incredere.
Filmul este despre femeile anilor ‘50, traind intr-o societate care se refacea dupa razboi. In acea perioada, femeile care nu se conformau rolurilor de sotie si mama erau criticate; de cele mai multe ori, ele aveau dificultati in a obtine slujbe, in a detine proprietati sau in a obtine credite pe numele lor. Cu toate acestea, aveau acces la educatie, insa cu unicul scop de a transmite mai departe, copiilor, traditiile. Familia era, asadar, valoarea suprema si femeile erau educate sa ascunda sentimentele reale sub un zambet de Mona Lisa. Nu conta daca erau sau nu fericite in rolul de sotie perfecta, care cu o mana calca una dintre camasile sotului, iar cu alta intorcea paginile unei carti de filosofie. Imaginea pe care o vedeau cei din jur, asta era tot ceea ce conta. Cel mai nepoliticos lucru era sa iti speli rufele in public.
“Mona Lisa Smile” este un film despre alegeri. Una dintre fete, desi poate invata la universitatea Yale, vrea sa fie sotie si mama; alta, desi a incheiat o casnicie de succes, este nefericita pentru ca barbatul ei nu o iubeste si alege sa divorteze. Este un film despre sacrificiile pe care o femeie trebuia sa le faca de de dragul traditiilor si din teama ca cei din jur o vor judeca. Dar este si despre curajul de a fi libera si de a-ti urma visurile.
Ciudat cum, 60 de ani mai tarziu, observ uneori aceeasi disperare de a mentine aparentele si aceeasi ignorare a propriilor sentimente pentru un unic beneficiu: acela de a sta la umbra racoroasa a valorii numita “familie fericita”.
——————————————————
Urmariti AICI un fragment interesant din film.
Vedeti AICI una dintre reclamele din prezentarea lui miss Watson despre rolul pentru care s-a nascut femeia. Si AICI o lectie pentru fetitele care viseaza prea mult
Cititi in revista Life din februarie 1954 cum sa iti masori nevasta pentru a cumpara o masa de calcat potrivita.
